Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Rugăciunea cântată în viața de comuniune a creștinilor ortodocși

Rugăciunea cântată în viața de comuniune a creștinilor ortodocși

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei - 08 Iun, 2022

Simțământul omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu, de a-I adresa gândurile, doleanțele și nevoile sale, dar și de a-L lăuda este un dat ființial de necontestat. Pentru a da grai și expresie cât mai sensibilă și mai vie trăirilor sale religioase, omul a folosit meșteșugul cântării ca modalitate de exprimare a acestora, în avântul lui către Dumnezeu. Fericitul Augustin a ilustrat importanța rugăciunii cântate în viața duhovnicească a creștinilor prin următoarea afir­ma­ție: „Qui cantat bis orat”, adică „Cel care cântă se roagă de două ori”. Prin aceste cuvinte, el vrea să arate faptul că muzica are forța de a pătrunde cuvintele rugăciunii, de a le însufleți și de a face astfel mult mai simțită și mai intensă legătura sau comuniunea celor care se roagă cu Dumnezeu.

La începutul secolului al XIX-lea, Arhiereul Nifon N. Ploeșteanu, în Cartea sa de muzică bisericească, exprima următoarele: „Musica mișcă sufletul și-l înalță la Cel ce l-a creat...”.

Aprofundând ideea apropierii omului de Dumnezeu prin cântare și importanța acesteia în cultul Bisericii Ortodoxe, părintele profesor Dumitru Stăniloae sublinia: „Cântarea e modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre și Celui cu neputință de cuprins în noțiuni precise, limitate, și exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noțiuni. Dar ea e modul cel mai propriu de a mulțumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lăuda, de a I ne ruga. Prin cântare trăim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existența Lui negrăită, accentuăm prin simțire marea dorință de a ne face parte de darurile Sale. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea dăm un coeficient nemărginit admirației, măreției Lui, bunătății Lui care întrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul, dar și mulțumirea nețăr­murită față de El, pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte” (Spiri­tualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, p. 689).

În viața și practica Bisericii noastre, cântarea ocupă o pondere foarte ridicată, constituind cea mai pură, cea mai vie și cea mai rafinată formă de exprimare a învățăturii ortodoxe. Dacă luăm în considerare psalmodia, cea dintâi formă a cântării cultice în vremea Mântuitorului, a Sfinților Apostoli și în Biserica primară, ne dăm seama că rugăciunea Bisericii era întreținută în mare parte prin cântare.

Despre poezia psalmilor, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania afirma că „nu este altceva decât teologia în starea ei de grație muzicală”.

Către sfârșitul secolului al VII-lea, cântarea capătă funcție liturgică în Biserica Ortodoxă. Treptat se stabilesc cele opt glasuri muzicale bise­ri­cești, criteriul teologic stând la baza fixării acestora. Așadar, muzica bisericească nu va reprezenta o simplă artă, ea este teologie cântată sau, cu alte cuvinte, mijlocul practic de exprimare a învățăturii de cre­din­ță și a vieții liturgice a Bisericii. Sluj­bele vor fi redate în proporție ri­di­­cată prin cântare. În Biserică se cântă, fiindcă și îngerii cântă neîncetat. Cu excepția câtorva Părinți și Scriitori bisericești care s-au referit în scrierile lor la importanța cântării în cultul liturgic, cei mai mulți dintre aceștia, deși nu ne-au lăsat astfel de scrieri, totuși au apreciat im­por­tan­ța cântării pentru viața practică a comuni­tăților de credincioși. Treptat, treptat, în gândirea unor Sfinți Părinți și a unor exegeți care ne-au lăsat comentarii cu privire la con­ți­nu­tul Dumne­zeieștii Liturghii, cântarea din biserici vine să imite cântarea pe care îngerii o săvârșesc neîncetat și aduc în felul acesta prinos de mulțumire și recunoștință lui Dumnezeu prin imnul: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot... (Isaia 6, 3).

Potrivit acestei înalte viziuni, Liturghia pământească este o copie fidelă a Liturghiei cerești. În imnul Heruvic se subliniază faptul că Noi care pe heruvimi cu taină închipuim și Făcătoarei de Viață Treimi întreit sfântă cântare aducem... îi închipuim pe heruvimi prin aceea că aducem lui Dumnezeu întreit sfântă cântare sau rugăciune doxologică neîntreruptă, prin care lăudăm slava, atotputernicia și iubirea Lui. Așadar, prin rugăciunea cântată în lăcașul de cult, noi, oamenii, coliturghisim împreună cu oștile îngerești și cu toți sfinții. Subliniind importanța acestor cuvinte profetice ale prorocului Isaia, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în această cântare anticiparea viitoarei uniri și egalități în cinste cu îngerii, ce se va arăta când împreună cu ei firea omenească va lăuda Dumnezeirea în trei ipostasuri (cf. pr. prof. Dumitru Stă­niloae, Spiritualitate și comuniune..., p. 709).

Văzută ca icoană a Liturghiei cerești, Liturghia Bisericii trebuia să se constituie și să se desfășoare potrivit acestui criteriu și să transmită credincioșilor sentimentul și convingerea că liturghisesc împreună cu îngerii lui Dumnezeu și că participă la aceeași lucrare doxologică.

Cântările bisericești, imnuri de preaslăvire a lui Dumnezeu, de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu și de cinstire a sfinților lui Dumnezeu, au în conținutul lor ideea de rugăciune, de laudă, de mulțumire și de mijlocire. Cu toate acestea, nu toate rugăciunile cultice se cântă; ele se rostesc sau se recită, recitarea fiind forma intermediară dintre rostire și cântare. Dar cu toate acestea, cântarea de strană asigură acel fundal sonor care însuflețește rugăciunea și comuniunea liturgică.

Sunt însă și rugăciuni consacrate care pot fi cântate, cum este cazul Rugăciunii Domnești (Tatăl nostru), care în multe dintre bisericile noastre se cântă, iar în altele se rostește, sau al rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt de la începutul Sfintei Liturghii, „Împărate ceresc”, care poate fi întâlnită în slujba praznicului Pogorârii Duhului Sfânt și în slujba de Te Deum, cântată în glasul al VI-lea, în versiunea profesorului și compozitorului Ion Popescu-Pasărea. De asemenea, putem men­ționa aici cea de-a doua rugăciune de la finalul Acatistului Acoperământului Maicii Domnului, intitulată „Împărăteasa mea cea preabună”, alcătuită de profesorul și compozitorul Anton V. Uncu după versiunea lui Sofronie Rusu, apoi, „Rugăciunea inimii” sau Rugăciunea isihastă a rostirii Numelui lui Iisus compusă pentru cor de bărbați, în manieră modală și polifonico-imitativă de compozitorul Paul Constantinescu, membru al Grupului isihast „Rugul Aprins” coagulat la Mănăstirea Antim din București, în jurul ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor.

Cu certitudine, putem identifica în repertoriul psaltic de strană și în cel coral religios românesc multe alte rugăciuni cântate și care, fiind intitulate simplu „Rugăciune”, transpun prin suflu muzical texte lirice ale unor poeți români. Chiar dacă nu fac parte din repertoriul evhologic al Bisericii, totuși acestea conțin laude și simțăminte sincere prin care autorii lor și-au arătat dragostea și atașamentul lor față de Dumnezeu, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sau față de sfinți; fie că se cântă în biserici imnuri sau rugăciuni, lucrarea lor este aceeași, și anume întărirea comuniunii credin­cio­șilor întreolaltă și simțământul apartenenței lor la credința creștină ortodoxă și al prezenței lui Dumnezeu în inimile lor.

Rugăciunea cântată este convingătoare și edifică în cunoașterea învățăturilor sfinte, având meritul de a sfinți viața celor care participă la comuniunea liturgică.

Prin urmare, rugăciunea cântată conferă un anumit imbold lăuntric credincioșilor și are rolul de a-i pune în unitate de cuget și de simțire și în comuniune cu Dumnezeu. De fapt, acest deziderat este și o împlinire a unui îndemn al Sfântului Apostol Pavel exprimat în cuvintele: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă să gândiți la fel unii pentru alții potrivit lui Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să lăudați pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos (Romani 15, 5-6), cuvinte care cu timpul au fost integrate într-o formă ușor variată în rânduiala Sfintei Li­turghii și redate prin ecfonisul: „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!” (Liturghier, EIBMO, Bucu­rești, 2012, pp. 180-181).

În concluzie, atât prin imn, cât și prin rugăciunea cântată, se realizează o mai strânsă unitate de credință și comuniune în rândul credincioșilor participanți la slujbele liturgice, iar aceasta trebuie să fie premisa comuniunii noastre cu Dumnezeu. Astfel, teologia ortodoxă transmisă prin intermediul rugăciunii cântate devine experiență, viață și respirație a fiecărui suflet credincios aflat pe drumul întâlnirii și unirii sale cu Dumnezeu.