„Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav...”

Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5:14-16) este cel mai cuprinzător din întreg Noul Testament cu privire la Taina Sfântului Maslu. Practic toate referirile ulterioare efectuate de Sfinţii Părinţi cu privire la Taina Maslului încep cu acest pasaj din Epistola Sfântului Iacov.

În trei versete sunt descrise aspectele principale ale actului liturgic şi ale scopurilor pe care acesta le îndeplineşte. Un alt element important este constituit de legătura interioară pe care Sfântul Apostol Iacov o face între Taina Maslului şi Taina Pocăinţei.

Taina Maslului se adresează doar persoanelor bolnave?

Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov sună astfel: "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov, 5:14-16). Sfântul Apostol Iacov pune o întrebare-cheie la începutul acestui pasaj: "Este cineva bolnav între voi?" Este clar că Taina Maslului este considerată ca adresându-se în principal persoanelor bolnave, cărora le poate oferi o mângâiere sau o uşurare a suferinţei. Cu toate acestea, în cursul istoriei liturgice, o altă opinie a început să se contureze, cel puţin în Răsăritul creştin, şi anume aceea că Maslul nu se adresează doar persoanelor bolnave, ci poate fi administrat şi persoanelor sănătoase. Această opinie însă rămâne una discutabilă încă din punctul de vedere al teologilor ortodocşi. Cheia în această direcţie este reprezentată de scopul "secundar" al Tainei, care constă în iertarea păcatelor. Această iertare a păcatelor, însă, nu reprezintă o înlocuire a Tainei Spovedaniei. Maslul ne iartă păcatele de care nu ne mai amintim şi slăbeşte puterea pe care patimile au dobândit-o asupra noastră din cauza repetării constante a anumitor acte păcătoase. Teologii s-au întrebat pe bună dreptate dacă Taina Maslului poate fi administrată persoanelor sănătoase. Din punctul nostru de vedere, Taina Maslului poate fi administrată şi unei persoane sănătoase fizic, deoarece scopul Maslului nu este doar acela de a vindeca boli. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în extrema de a considera că nu mai este necesar să ne spovedim dacă participăm la Maslu. Taina Pocăinţei nu este înlocuită de Taina Maslului.

Chemarea preoţilor Bisericii

Primul element pe care Sfântul Apostol Iacov îl aminteşte ca fiind esenţial pentru vindecarea persoanei bolnave constă în chemarea preoţilor Bisericii. Acest plural exprimat aici a provocat multe discuţii aprinse cu privire la numărul preoţilor. Aşa s-a ajuns la concluzia oarecum forţată a numărului de şapte preoţi care trebuie să fie prezenţi pentru săvârşirea Tainei. Maslul a devenit unica Taină pe care preoţii ortodocşi nu o pot celebra singuri decât în situaţii de urgenţă. Însă considerăm că Sfântul Apostol Iacov nu a intenţionat să transforme săvârşirea Tainei într-un element dificil. El a dorit să sublinieze faptul că, fără prezenţa ierarhiei bisericeşti, vindecarea bolnavului nu se poate produce. De asemenea, acest plural semnifică plenitudinea comuniunii cu Biserica. Un al treilea motiv constă în dorinţa Apostolului de a evita căderea în mândrie a preotului. Să ne gândim un moment la faptul că un preot ar efectua singur Taina Maslului şi s-ar produce nenumărate vindecări. Există posibilitatea ca, la un moment dat, gândul că a produs singur aceste vindecări doar prin puterea lui să îl cucerească. Efectul ar fi, desigur, dezastruos. Vindecarea bolnavului este oferită numai de Hristos, dar, atunci când două sau trei persoane se roagă pentru tine, posibilitatea ca ele să creadă că te-au vindecat doar prin propriile puteri este ceva mai redusă. Superstiţiile din perioada respectivă şi credinţa în diverse leacuri magice sunt înlocuite de rugăciunea ierarhiei Bisericii. Însă, pentru a evita anumite practici neconforme cu credinţa Bisericii, Apostolul Iacov a recomandat de asemenea să fie prezenţi mai mulţi preoţi la căpătâiul unei persoane bolnave. În ce măsură acest aspect mai trebuie păstrat astăzi, reprezintă, de asemenea, o chestiune care merită discutată mai pe larg. Faptul că vindecarea bolnavului se petrece nu prin forţa magică a unei persoane, ci prin mila lui Hristos, este subliniat în continuarea pasajului din Epistola Sfântului Iacov. El cere ca preoţii să se roage pentru persoana bolnavă şi să o ungă cu untdelemn "în numele Domnului". Se cere astfel o pecetluire a persoanei bolnave prin ungerea cu untdelemn şi se cere ca preoţii să se roage fervent, dar, de la bun început, se conştientizează că vindecarea nu depinde nici de ungere, nici de rugăciune, ci doar de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pasajul continuă într-un mod un pic ambiguu, afirmând că "rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav". În ce constă această rugăciune a credinţei? În mod clar, rugăciunea bolnavului se uneşte cu cea a preoţilor şi a comunităţii creştine, dar ea trebuie dublată de credinţă. Ne aducem aminte de acel cuvânt surprinzător al Mântuitorului: "Credinţa ta te-a mântuit". Termenul de mântuire specificat aici conţine o referinţă dublă. Pe de o parte, persoana bolnavă dobândeşte vindecarea integrală a trupului şi a sufletului, iar pe de altă parte, reprimeşte astfel posibilitatea de a intra în Împărăţia cerurilor. Acest aspect poate fi observat din continuarea pasajului: "Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui". Este extrem de important faptul că Apostolul Iacov pune în evidenţă în primul rând vindecarea trupească. Vom observa cu alte ocazii cum în Apusul creştin acest aspect a ajuns să fie trecut cu vederea atât de mult, încât Maslul a devenit o simplă ungere a persoanelor aflate pe patul de moarte, de unde şi denumirea de "extrema unctio", înlocuită doar relativ recent în Biserica Romano-Catolică.

Doar rugăciunea preoţilor ne poate ajuta când suferim?

Pentru a sublinia rolul comunităţii în cadrul Maslului, Apostolul Iacov afirmă: "Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului". Această mărturisire a păcatelor faţă de un alt creştin s-a păstrat într-o formă uşor diferită în monahism până astăzi, însă nu trebuie să ne grăbim să o considerăm identică cu Taina Spovedaniei, aşa cum o avem în practica liturgică actuală. Ea ar trebui identificată mai degrabă cu acele discuţii duhovniceşti profunde, cu acele descoperiri ale gândurilor care ne asaltează, dar care nu ne-au împins spre păcat. Aceasta a fost practicată începând cu pustia Egiptului şi până în prezent în monahism. În ce măsură ea poate fi păstrată de laici este aproape imposibil de spus. Cert este că există monahi îmbunătăţiţi care, deşi nu sunt hirotoniţi, pot oferi anumite sfaturi spirituale, însă nu trebuie să confundăm această acţiune cu Taina Pocăinţei. Ceea ce pot face însă şi laicii şi monahii este să se roage pentru cei bolnavi. Ştim că atunci când ne rugăm cu credinţă putem dobândi ceea ce cerem. Ştim şi că uneori trebuie să stăruim înainte de a primi un anumit dar sau îndeplinirea unei anumite cereri. Acesta este rolul comunităţii în cadrul Tainei Maslului: să înconjoare cu toată dragostea persoanele bolnave şi să se roage pentru ele. Orice rugăciune efectuată pentru cineva întăreşte legătura dintre noi şi persoana respectivă. Aşadar, aceasta este misiunea pe care o putem îndeplini atunci când nu putem ajunge la persoanele bolnave pentru a le vizita şi a discuta cu ele: rugăciunea stăruitoare. Prin cuvântul rugăciunii noastre putem depăşi graniţele spaţiului şi timpului şi putem îmbrăţişa suferinzii pe care nimeni nu îi îngrijeşte...