Rugăciunea monahilor

Rugăciunea monahilor este un subiect foarte complex. Dacă părintele Cleopa ar fi fost solicitat să vorbească despre rugăciune, ar fi spus că nu este vrednic. Așa făcea totdeauna când i se cerea să vorbească despre ceva anume. Dar, totuși, de ascultare accepta, gândindu-se că va fi de folos cuiva. Însă, când începea să vorbească, spunea că nu spune de la sine, ci vorbește din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți, surse pe care le menționa.

Părintele Paisie Olaru, care era un isihast din tinerețe, viețuitor la Mănăstirea Cozancea, avea o chilie la 500-600 de metri depărtare de sfântul așeză­mânt monahal, într-o poieniță, unde se retrăgea după slujbele de la biserică. Cu rugăciunea, Părintele Paisie a vindecat un câine turbat, păzitor al casei sale. Dar peste ani de la acel eveniment, când a fost rugat de părintele profesor Stăniloae să-i vorbească despre rugciunea inimii sau rugăciunea minții, părintele Paisie s-a scuzat, puțin jenat: „Vai, părinte profesor, dar eu nici nu am auzit de rugăciunea inimii…”(!) Ambii părinți nu făceau aceasta decât din smerenie. Având în vedere că anul acesta, 2022, în Patriarhia Română este Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii, mă bucur să exprim câteva gânduri despre rugăciunea monahilor, dar tot așa, nu de la mine…

Rugăciunea monahilor este de două feluri: obștească și particulară. Rugăciunea de obște cuprinde cele șapte Laude, apoi citirea Psaltirii în permanență, în biserică, dar nu în prezența obștii. Aceasta este considerată o rugăciune de obște, pentru că se face în biserica mănăstirii și cu aportul tuturor monahilor, pe care îi rânduiește la citire eclesiarhul sau starețul. Rugăciunea particulară are, poate, cele mai multe aspecte; de aceea, în practicarea rugăciunii particulare aflăm mai multe trepte, pe care le voi menționa în continuare.

Rugăciunea vorbită, granița cea mai îndepărtată

Rugăciunea vorbită este treapta cea mai de jos a rugăciunii sau granița cea mai îndepărtată, cum o numește Sfântul Grigorie de Nyssa. De la aceasta pornesc toate celelalte trepte ale rugăciunii, așa cum le enumeră părintele Cleopa în lucrarea sa „Predici pentru monahi sau Urcuș spre Înviere” (Ed. MMB, Iași, 1992, p. 174): Rugăciunea minții, rugăciunea minții din inimă, rugăciunea inimii sau de sine mișcătoare, rugăciunea văzătoare sau contemplativă, rugăciunea curată, rugăciunea duhovnicească, adică rugăciunea în extaz, care trece dincolo de hotarele cunoștinței (Sbornic, 2, p. 183).

Treptele rugăciunii nu sunt separate una de cealaltă și nu au delimitări între ele, dar aceste forme de rugăciune se consideră trepte. Între acestea, rugăciunea mai mult folosită și mai răspândită, dar și cea mai cunoscută este rugăciunea inimii sau a minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Aceasta începe în viața monahului, în mod oficial, la momentul călugăriei, deși proaspătul monah a rostit-o ca novice, la îndemnul duhovnicului, al starețului, al fraților împreună-nevoitori cu el, căutând să afle cum se practică această rugăciune atât de cunoscută și atât de iubită de către monahi și chiar mulți mireni. Așadar, noului monah, la momentul călugăriei, după ce primește toate lucrurile vestimentare, cu semnificația respectivă, care se enunță în mod solemn, vine și momentul când i se dă metanierul cu următoarea zicere: „Fratele nostru, monahul (N) … primește sabia duhului, pentru a spune tot timpul/toată viața rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Monahul, fiind în stare de pocăință, trebuie să zică această rugăciune a inimii sau a minții pe tot parcursul vieții sale. Astfel, prin rugăciune, el rămâne în legătură permanentă cu Domnul și Mântuitorul și își curățește mintea și sufletul, dacă o însoțește cu postul, osteneala în privegheri, curăția sufletească și a minții, fuga de ceea ce este lumesc și, mai ales, grija de păcatele sale și nu de ale altora. Astfel, monahul este chemat să participe la viața de obște a mănăstirii pentru a îndeplini și împlini una din regulile Sfântului Vasile cel Mare: Muncește și te roagă. În felul acesta, monahul este îndemnat să nu petreacă în lenevire, ci să participe activ la viața de obște și întreținerea pentru cele trupești, de unde se poate face și milostenie pentru cei mai săraci decât el. Cel ce se roagă lucrează sufletește, iar cel care lucrează o face pentru întreținerea strict necesară a vieții biologice. Munca și rugăciunea se împletesc una cu alta în evoluția duhovnicească frumoasă pe care trebuie să o aibă un monah.

„Mai bine ar fi să stea soarele decât să se oprească citirea Psaltirii”

Alături de acestea, călugărul este îndemnat și chemat să participe la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, cea mai căutată slujbă de rugăciune atât a dreptcredincioșilor, cât și a monahilor, pentru că această rugăciune are o întreită lucrare în viața creștinilor: de mulțumire, de laudă și de cerere. Rugăciunea de obște a monahului trebuie să fie alcătuită din cele șapte laude, care sunt obligatorii: Ceasul IX, Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasul III și Ceasul VI, pentru a îndeplini îndemnul și râvna de cele sfinte ale Prorocului David, care zice: De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățile dreptății Tale (Ps. 118, 164). Apoi, așa cum am arătat mai sus, citirea Psalmilor în biserică, în permanență, între slujbe, de la finalul unei slujbe până la începutul următoarei slujbe. Citirea Psalmilor asigură rostirea rugăciunii în mod permanent în biserică, în folosul obștii și al credincioșilor care solicită ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Privitor la rostirea permanentă a Psalmilor, părintele Cleopa spunea: „Mai bine ar fi să stea soarele decât să se oprească citirea Psaltirii”.

Rugăciunea monahilor nu este numai vorbită, ci se face și cu mintea, gândul și cugetul. Astfel, părintele Cleopa vorbea despre un aspect al rugăciunii prin cugetarea la moarte și frica de Dumnezeu, care sunt ca două jaloane între care monahul trebuie să activeze sau să viețuiască. Cugetarea la moarte te scapă de iad, iar frica de Dumnezeu te ferește de greșeli. Dacă tot creştinul îşi aduce aminte de moarte, cu atât mai mult este preocupat de această realitate monahul. În „Scara raiului”, Sfântul Ioan Scărarul face în capitolul VI o comparație sugestivă: Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările. Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul acesta: Totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu. Aceste două aspecte ale atitudinii monahului, între care el viețuiește, îl ajută să nu păcătuiască. Iar a ține mintea la Dumnezeu înseamnă a fi scutit de gânduri rele, păcătoase, cugetări deșarte, vorbire cu sine însuși. Cea mai mare ispită a singuraticului este vorbirea cu el însuși. Acesta fiind în locuri depărtate de lume, deci singur, nu are cu cine vorbi, iar dacă nu se străduiește să vorbească cu Dumnezeu prin rugăciune, el vorbește cu sine însuși ca și cum ar vorbi cu cineva… Așadar, vorbirea cu Dumnezeu se face prin rugăciune permanentă, prin cugetare la lucruri și texte sfinte și prin citiri sfinte. Dacă cugetarea la moarte și frica de Dumnezeu te țin departe de păcat, cu timpul, frica de Dumnezeu trebuie să devină frica de a nu greși, de a nu-L supăra pe Dumnezeu cu păcatele. Astfel, frica de Dumnezeu devine dragoste de Dumnezeu. Căci zice un sfânt al Patericului: Eu nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că Îl iubesc pe El. Din frica de Dumnezeu, nevoitorul ajunge la grija sau dorința de a nu-L supăra pe Dumnezeu. După calitatea ei, rugăciunea este însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, dacă nevoitorul se roagă și cugetă frumos la cele sfinte. După lucrarea ei, rugăciunea este susținătoarea lumii; întărirea inimii, împăcare cu Dumnezeu, maică și, totodată, fiică a lacrimilor, pod peste ispite, zidul care ne apără de necazuri, sfărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, lucrarea tuturor celor fără de trup, veselia viitoare, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, nimicirea întristării, bogăția monahilor, comoara celor ce se liniștesc, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovnicești, descoperirea așezării sufletești, prevestirea răsplătirilor viitoare, semnul slavei (Scara, cuv. 28). Sfântul Cuvios Varsanufie cel Mare este numit, în Filocalie, Marele Bătrân. El îl avea ucenic pe Cuviosul Ioan, numit Celălalt Bătrân. Acești doi cuvioși, bătrâni, au viețuit în obștea Cuviosului Avva Serid și răspundeau în scris la toate întrebările monahilor din obște sau ale mirenilor care vizitau mănăstirea în scop duhovnicesc. Atât de atent și concentrat era la rugăciune, încât se spune că prin rugăciunea lui, în acea vreme, Dumnezeu ținea lumea.

Metanierul, semnul stăruinței în rugăciune

Monahului, după lucrarea lui, îi este potrivită tăcerea, nu vorbirea. De aceea, în general, monahii se străduiesc să nu vorbească. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimeni tăcând nu a greșit, dar vorbind ești supus greșelii. Astfel, cel care nu poate să tacă, să se păzească să nu greșească. Dacă își va da seama că prin vorbire a alunecat către greșeală, să se oprească pentru a evita greșeala. Rugăciunea monahului pentru lume este evidențiată și de Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, care se ruga pentru lumea întreagă. Astfel, Cuviosul se întreabă: De ce Dumnezeu nu dăruiește pace lumii dacă un singur om se roagă pentru ea? Și i se răspundea: Cum este cu putință pace pe pământ dacă fie și un singur om este cu rea voință? Mulți cuvioși s-au rugat pentru lume, pentru că în dragostea lor față de semeni nu puteau să nu-i poarte în suflet, în rugăciune. Ei nu s-au depărtat de lume, ci doar de lumescul din ea și de obiceiurile rele. În Sfântul Munte, rugăciunea obișnuită a monahului, mai des practicată, este rugăciunea inimii/minții. Rar vom vedea un monah athonit care nu poartă metanii în mână, semnul stăruinței în rugăciune. Iar la unele mănăstiri athonite, monahii îi învață pe novici să practice rugăciunea inimii de la momentul intrării în obștea monahală. Astfel, la momentul când novicele se va călugări și va fi primit definitiv în obște, el deja are practica rugăciunii minții, semnul integrării noului venit în obștea monahală. Novicele a venit la mănăstire pentru liniștire și rugăciune. De aceea, de la sosire, orice ar lucra în afara slujbelor de la biserică, el rostește încet, dar totuși cu voce, rugăciunea minții. Prin această rostire, el nu trebuie să-i deranjeze pe cei din jur; totuși, este necesar să se observe că spune ceva, este preocupat de ceva important pe lângă lucrul său manual. De aceea, rostește mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Lucrând ceva practic, în sufletul, mintea și inima lui, rugăciunea urcă și coboară ca o roată. După doi-trei ani de practicare a rugăciunii inimii, se consideră că novicele a căpătat experiență în practicarea rugăciunii și maturitate în comportament și nu mai este necesar să spună rugăciunea cu voce. Am observat la părintele Cleopa că avea tot timpul metaniile în mână, iar când vorbea cu noi sau cu lumea, depăna metaniile, parcă le-ar fi numărat, dând bob cu bob printre degete, fiind atent și la noi și la rugăciunea care îi stăruia în minte. O altă formă de rugăciune practicată în Muntele Athos era la Chilia Burazeri, de lângă Careya. Cu binecuvântarea conducerii monahale, în timpul rezervat celor șapte Laude, seara, la miezul nopții și dimineața, monahii de la Burazeri rosteau rugăciunea inimii, în tăcere, stând pe scaune în biserică, iar la momentul Ceasurilor, preotul săvârșea Proscomidia și, imediat, după ce toți își pomeneau pomelnicile, începea Sfânta Liturghie, la care toți participau activ. La monahii athoniți, privegherea de toată noaptea este considerată a fi o rugăciune puternică. Aceasta se face în ajunul unor praznice importante sau la evenimente însemnate din viața mănăstirii și este foarte apreciată.

Așadar, rugăciunea monahilor, în cele ce am arătat până aici, este doar o fărâmă din marea preocupare de veacuri a sfinților, în general, și a călugărilor, în mod special. Deci, îi vedem pe monahi purtând în mâini metanii, care sunt semnul preocupării lor de rugăciune, îi vedem lucrând sau stând în biserică, la slujbe, mergând pe drum, în autovehicule, chiar vorbind cu cineva, dar nu știm cum lucrează fiecare cu mintea, cu gândul, în cuget sau inimă această rugăciune, care se numește plugăria sufletului. Este grija lor pentru hrana sufletului. Așa cum țăranul își lucrează ogorul cu plugul, tot așa și monahul își lucrează sufletul cu puterea rugăciunii, curățindu-l de spinii gândurilor și intențiilor rele, pentru a-l prezenta ca pe o mireasă Mirelui Hristos, Care va veni, după cum ne arată Evanghelia celor zece fecioare, pe neașteptate, pentru a intra împreună în Împă­răția cerească, scopul pregătirii monahului de o viață, și pentru a fi veșnic cu Domnul slavei.