Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

În Postul Mare auzim la sfintele slujbe rostită Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Această rugăciune este respiraţia noastră duhovnicească din vremea înfrânării ca pregătire spre Sfintele Paști. O regăsim permanent în cadrul slujbelor, însoţită de metanii. Părintele Alexander Schmemann a numit-o „rugăciunea Postului Mare”. Este adevărat acest lucru pentru că, în acest răstimp, la finalul oficiului liturgic, zilnic, începând din prima zi a Postului Mare şi până în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, rostim Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul. Excepţii fac zilele de sâmbătă şi duminică din acest interval liturgic.

O rostim la Vecernie, Pave­cerniță, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri și Obedniță, adică de 9 ori într-o zi de post, de luni până vineri, iar în zilele când se săvârşeşte Liturghia Darurilor înainte sfințite, de 8 ori, deoarece nu mai este rostită la Vecernie, care este unită cu Liturghia. În fapt, Liturghia Darurilor înainte sfințite este o Vecernie cu rânduială de împărtăşire. „Numerele 8 și 9, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngerești și la veacul viitor, simbolizat prin numărul 8, vrând parcă să ne spună că numai pocăința ne poate învrednici de viața fericită a vieții veșnice și de traiul împreună cu îngerii” (Părintele Petroniu Tănase, „Doamne și Stăpânul vieții mele. Rugăciunea pocăinței”, în Convorbiri duhovnicești).

Rânduiala tipiconală prevede rostirea astfel a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie (o metanie). Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăru­iește-l mie, slugii Tale (o metanie). Așa Doamne, Împărate, dăruieș­te-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (o metanie)“. Și după rugăciunea aceasta se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (o închinăciune); Dumnezeule, cură­țeș­te-mă pe mine păcătosul (o închinăciune); Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă (o închi­nă­ciune); Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă (o închinăciune); Și pe urmă, iarăși, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: „Doamne și Stăpânul vieții mele...” Rostind această rugăciune intrăm în duhul ascetic al postului şi pătrundem în spiritualitatea Triodului, pentru că ea este un rezumat al programului duhovnicesc din Postul Mare.

Părintele Petroniu Tănase ne învaţă că tipicul prevede să rostim această rugăciune „având ochii trupești și mâinile ridicate în sus, cu ochii minții înălțați către Dumnezeu, cu umilință, cu lacrimi și cu frică de Dumnezeu, însoțită de metanii și închinăciuni”, pentru că „ea preface și înnoiește întreaga viață sufletească”.

Această rugăciune are trei părţi ce constituie trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu. Şi avem după cum precizează în „Triodul explicat” ieromonahul Makarios Simonopetritul: „Cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi păstrătoare ale stării dobândite, graţie celui de-al doilea grup, în cel de-al treilea”.

Rugăciunea începe cu rostirea cuvântului Doamne ce ne sugerează „misterul inaccesibil al lui Dumnezeu” (Olivier Clement, „Ru­găciunea Sfântului Efrem ­Sirul“). În acelaşi timp ne exprimăm şi cererea noastră smerită faţă de Tatăl ceresc pe care-L proclamăm Stăpânul vieții noastre. Facem acest lucru deoarece ştim că Dumnezeu este Cel care dă sens vieţii noastre. Însăşi existenţa noastră este în mâna Domnului, Cel ce ne-a dăruit viaţa.

Stăpânului vieţii noastre Îi cerem să nu ne dea „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert”, adică să ne ferească de aceste risipiri trecătoare ce ne abat de la drumul desăvârşirii duhovniceşti prin post. Trândăvia ne ţine departe de nevoinţa ascetică şi ne face să amânăm postirea şi pocăinţa. Părintele Alexander Schme­mann ne spune că este o boală fundamentală, deoarece „este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe”. Ceea ce ne duce în jos şi nu ne lasă să urcăm pe scara virtuţilor duhovniceşti.

După ce scăpăm de duhul trândăviei urmează să trecem şi de duhul grijii de multe, despre care Sfinții Părinți spun că „este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ține lipiți de cele pământești” (Părintele Petroniu Tănase, „Doamne și Stăpânul vieții mele. Rugăciunea pocăinței”, în Convorbiri duhovnicești).

Grija noastră exagerată de cele trecătoare ne face să neglijăm cele spirituale şi să nu oferim timp şi pentru mântuire în viaţa noastră. De aceea trebuie să scăpăm de acest duh, pentru a putea să ne dedicăm cu toată fiinţa, acum în vremea postului, desăvârşirii noastre duhovniceşti prin care să câştigăm mântuirea.

Un alt duh adus de mândrie în viaţa noastră este cel de stăpânire, care echivalează cu slava deşartă. Părintele Petroniu Tănase spune că este „un duh al răutății, o înțe­legere strâmbă a purtării omului față de aproapele”, adică în locul iubirii faţă de ceilalţi păcatul mândriei ne duce la dorinţa de a stăpâni despotic pe semenii noştri. Tot părintele Petroniu ne arată şi modul cum putem părăsi această patimă, înţelegând că „adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieții pentru mântuirea lui”.

Următorul duh de care trebuie să ne lepădăm este cel care defineşte societatea în care trăim, al grăirii în deșert. Astăzi, toţi vorbesc de dragul de a vorbi fără să spună ceva ziditor. Toţi vor să fie doar auziţi, dar nu transmit ceva în planul folosului duhovnicesc. Olivier Clement spune că „trăim într-o civilizaţie a vorbelor deşarte, a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei”.

Sfântul Ioan Scărarul atribuie două cauze ale grăirii în deșert, şi anume: slava deşartă şi lăcomia pântecelui. Tocmai acestea sunt bolile sufleteşti ce domină societatea hedonistă a lumii în care trăim.

Pentru a scăpa de aceste patimi Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea „duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”. Toate acestea ne aduc în starea duhovnicească prin care putem parcurge drumul anevoios al postului. Părintele Petroniu Tănase explică: „Curăția este prima treaptă a nepătimirii”, gândul smerit „este o așezare în starea firească a exis­tenței noastre pământești în fața lui Dumnezeu”, iar „răbdarea cu­răță, preface și înnoiește sufletul”. „Duhul dragostei este desăvârșirea și încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăția, cu smerenia și cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu și de aproapele; a ajuns la dragostea care este plinătatea tuturor virtuților, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele”.

De fiecare dată încheiem cerând Împăratului ceresc să ne dăruiască să vedem păcatele noastre pentru a nu osândi pe semenii noştri pentru greşelile lor. Făcând acest lucru, suntem în gândirea duhovnicească a postului ce ne cheamă la pocăinţă şi la iubirea necondiţionată a aproapelui. De aceea rostim cuvintele vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” şi mărturisim „Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă”, cerând Celui ce ne-a zidit să ne mântuiască.