Să fim preocupaţi nu de bătrâneţe, ci de sensul vieţii!

Respectul este o atitudine sau un sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire faţă de o persoană. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are o valoare unică şi de aceea suntem datori să oferim respectul nostru tuturor oamenilor. În mod special însă, un respect deosebit trebuie să arătăm persoanelor vârstnice, pe care trebuie să le cinstim ca atare. Nu putem să spunem că Îl iubim, că Îl cinstim pe Dumnezeu, dacă nu îi respectăm şi-i cinstim pe semenii noştri. Dacă respectăm persoanele în vârstă, suntem, de fapt, împlinitori ai poruncilor dumnezeieşti. „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeu tău” (Levitic 19, 32). Solomon numeşte bătrâneţea „o cunună strălucită”: „Bătrâneţea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioşiei” (Pilde 16, 31).

Este probabil cunoscută acea întâmplare din copilăria marelui fizician şi teoretician Albert Einstein care, făcând încă parte din învăţământul primar sau gimnazial, a avut la un moment dat o „confruntare” cu învăţătorul său. Agnostic fiind, învăţătorul a dorit într-o zi să le demonstreze învăţăceilor săi că Dumnezeu este autorul răului sau că El ar fi creat răul din lume.

„Dacă Dumnezeu există, atunci El este rău. A creat Dumnezeu tot ceea ce există? Copiii au răspuns în cor că da! Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci a creat şi răul, nu-i aşa? Asta înseamnă că Dumnezeu este rău! Mă scuzaţi domnule învăţător - a spus Einstein - Frigul există? Ce întrebare mai e şi asta! Bineînţeles că există frig, nu ţi-a fost niciodată frig? De fapt, domnule învăţător, frigul nu există. Conform legilor fizicii, frigul este absenţa căldurii! Domnule învăţător, întunericul există? Bineînţeles că există! Vă înșelaţi domnule, nici întunericul nu există! Întunericul este, de fapt, absenţa luminii. Putem studia lumina, nu întunericul! Răul este precum frigul şi întunericul. Nu a creat Dumnezeu răul, ci răul este consecinţa lipsei din noi a iubirii lui Dumnezeu!”.

Aşadar, putem spune că frigul este absenţa căldurii şi că întunericul este absenţa sau lipsa luminii. Dar ce este bătrâneţea? Putem noi oare să afirmăm că ea este o lipsă? Este oare bătrâneţea ceva rău în sine? Dacă am oferi un răspuns grăbit, am putea spune că da, bătrâneţea este lipsa tinereţii. Însă ea este mult mai mult decât atât, fiindcă trebuie să ţinem seama de un aspect esenţial. Şi anume că omul este o fiinţă dihotomică, adică el a fost creat de Dumnezeu cu suflet şi trup. Dumnezeu l-a zidit pe om în același timp cu suflet şi cu trup. Nu a existat suflet fără trup.

Pe când, aşadar, de la momentul creaţiei, în primul rând, trebuie să ştim şi să acceptăm că bătrâneţea nu este o virtute, ci este o consecinţă a păcatului. În Eden, Adam şi Eva aveau o viaţă îngerească - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, ei nefiind aprinşi de dorinţe şi de patimi. Nu se supuneau nevoilor firii, ci erau nestricăcioşi şi nemuritori. Sfântul Simeon Noul Teolog arăta că „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc” (Sf. Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, în: Filocalia, vol. 6, Bucureşti, 1977, p. 126.). După cădere, însă, omul s-a despărţit de Dumnezeu, iar mai apoi a ajuns să moară şi trupeşte. Astfel, o certitudine pe care nimeni nu poate să o demonteze sau să o nege este aceea că într-o zi fiecare dintre noi vom părăsi viaţa aceasta pământească. După cădere, bătrâneţea a devenit într-un fel starea „firească” a omului. Dar ea se încadrează totuşi în ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea hainele de piele cu care Dumnezeu i-a îmbrăcat pe protopărinţii noştri după ce aceştia au greşit.

Omul primeşte această îmbrăcăminte ca veşmânt din natură, însă, înainte de cădere, omul era înveşmântat în harul lui Dumnezeu, care îi călăuzea sufletul şi trupul. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa preciza: „În acea primă viaţă, al cărei Ziditor a fost Însuşi Dumnezeu, n-a existat nici bătrâneţe, nici pruncie, nici suferinţă de pe urma feluritelor boli, nici oricare alta din mizeriile trupului, (...) firea omului era aproape dumnezeiască. Toate aceste nenorociri au dat peste noi odată cu intrarea răutăţii” (Pr. prof. dr. Teodor Bodogae: Sf. Grigorie de Nyssa, „Dialogul despre suflet şi înviere”, în: Scrieri. Partea a doua, Bucureşti, 1998, pp. 402-403).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii subliniază faptul că îmbrăcămintea de piele nu înseamnă pur şi simplu hainele purtate de oameni pentru a se feri de condiţiile mediului înconjurător, ci reprezintă însuşirea modului de viaţă propriu dobitoacelor sau animalelor. Făcând referire la hainele de piele, Sfântul Grigorie Teologul spunea: „Iar când zic piei, înţeleg trăsăturile firii rătăcite cu care ne-am îmbrăcat după ce ne-am unit strâns cu patimile”. Potrivit Sfântului Grigorie, de hainele de piele, făcute din „nişte piei fără socoteală”, se leagă: „... zămisli­rea, naşterea, murdăria, alăptarea, hrănirea (...), creşterea încetul cu încetul până la maturitate, vârsta de mijloc, bătrâneţea, boala, moartea”. Aşadar, bătrâneţea este în acelaşi timp o lipsă şi o consecinţă, este lipsa ascultării de Dumnezeu şi o consecinţă a păcatului.

În al doilea rând, bătrâneţea este, aşa cum aflăm din Vechiul Testament, o vârstă venerabilă, ce îi oferă omului agonisirea cunoaşterii despre existenţă, este un timp în care gândul se poate îndrepta mai mult şi mai intens către Dumnezeu, în vederea pregătirii întâlnirii cu Ziditorul. Odată cu trecerea anilor, trupul se vestejeşte, îşi pierde din vigoare, din putere, din tărie, dar nu la fel se întâmplă cu sufletul, care este nemuritor şi veşnic tânăr, mai ales pentru omul duhovnicesc.

Bătrâneţea trebuie însă acceptată, fără să ne plângem de greutăţile pe care ea le aduce cu sine. Sfântul Sofronie Saharov spunea: „Îmbătrânesc, dar nu am dreptul să mă plâng de puterile ce îmi scad” (***, Ne vorbeşte Părintele Sofronie. Scrisori, trad. Pr. prof. Teoctist Caia, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 274). Dar el nu doar că nu se plânge, ci îşi exprimă şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Care l-a ţinut în viaţă până la o vârstă înain­tată. De aici învăţăm că nu trebuie să ne preocupe în mod excesiv şi obsesiv bătrâneţea, cât sensul vieţii. Iar sensul vieţii este mântuirea şi chiar îndumnezeirea noastră a tuturor. Pentru că Dumnezeu pe fiecare dintre noi ne doreşte a fi sfinţi în Împărăţia Sa cea cerească.