„Să nu aștepte să-i cuminece la ceasul morții”

Una dintre îndatoririle pe care fiecare creștin le are față de rudele sale apropiate și de cunoscuți este să i sfătuiască pe aceștia să se spovedească și să se împărtășească atunci când bolile, indiferent de vârstă, le amenință viața. Sunt foarte multe persoane care nu s au spovedit și nu s au împărtășit niciodată și, în mod clar, au nevoie să facă acești pași pentru a restabili relația lor cu Dumnezeu. Însă cu atât mai necesară și presantă devine situația atunci când aceștia se află în pericol de moarte.

Sfântul Antim Ivireanul a fost foarte atent în toată lucrarea sa pastoral misionară și nu a uitat să amintească în câteva rânduri în scrierile sale cum trebuie procedat atunci când preoții sunt chemați la căpătâiul muribunzilor. Însă el a dorit să avertizeze că misiunea preotului trebuie să preceadă o eventuală implicare târzie. Prin urmare, atunci când oamenii se îmbolnăvesc, rudele credincioase trebuie să ceară ca aceștia să primească Taina Sfântului Maslu și apoi să fie spovediți și împărtășiți cu Sfintele Taine. De aceea, în Așezământul Mănăstirii Antim, Mitropolitul Țării Românești ne spune: „Să aibă datorie egumenul, ieromonașii și preoții, cînd va cădea cineva în boală au de ai casei, au măcar și streinii, cari vor fi mahalagii la această beserică, sau dintr altă parte, au parte bărbătească, au parte muerească, îndată să meargă să l cerceteze, au să trimiță din preoț pre unul carele va fi mai de ispravă și cu cuvinte de mîngîiare să l îndemne să se ispoveduiască, să ș facă Maslu, să se cuminece și să ș facă diată pe mult puțin ce ar avea" (Sfântul Antim Ivireanul, „Așezămîntul Mănăstirii Antim", cap. 22, în: Opere, Ed. Minerva, București, 1972, p. 338).

Un alt sfat util este acela că persoana bolnavă, în special dacă este în vârstă și suferă deja de o boală îndelungată sau de una gravă apărută brusc, trebuie să și facă testamentul. Adesea, lipsa de prevedere din acest punct de vedere a rudelor conduce la procese îndelungate și certuri care nu se mai încheie. De aceea, Sfântul Antim Ivireanul avertizează: „Însă diata să se facă după izvodul ce lăsăm și cu acele mijloace ce scrie într însa, pentru ca să rămîie și sufletul lui nevătămat și rudeniile lui făr'de gîlceavă, iară nu cu fățărie pentru niscai lăcomii sau cu vreo pizmă, precum vedem că fac mulți. Însă să l îndemne pe bolnav, veri cu ce mijloc ar putea, să lase la Mitropolie dintru al său ceva, după cumu i va fi putința, că așa să cuvine și iaste cu dreptul, de vreme ce iaste Mitropolia mumă a tuturor beserecilor și a toată politiei" (Sfântul Antim Ivireanul, „Așezămîntul Mănăstirii Antim", în: Opere..., p. 338). Sfântul Antim îndeamnă aici la fapte de milostenie nu având gânduri ascunse, ci înscriindu se într o lungă tradiție patristică. Regăsim multe momente în care bolnavii sau muribunzii, lepădându se de toate păcatele lor, au simțit nevoia să nu plece de pe această lume fără a da ceva celor nevoiași. Mulți zgârciți au găsit alinare în ceasul morții atunci când și au întors inima către cei săraci. De aceea recomandă Sfântul Antim ca, în momentul întocmirii testamentului, bolnavul să fie întrebat dacă dorește ca o parte din averea sa să fie donată celor nevoiași.
În plus, Sfântul Antim este preocupat și de soarta robilor de etnie rromă de la vremea respectivă și stipulează în continuare că aceștia trebuie să aibă parte de aceeași îngrijire spirituală și să nu fie trecuți cu vederea. „Această cercetare pentru grija sufletelor să se facă și la țigani și la țigance și la copiii lor, că vor avea osîndă de nu i vor cerceta de vreme ce sînt și ei botezați în numele Sfintei Troițe și sînt creștini ca și noi" (Sfântul Antim Ivireanul, „Așezămîntul Mănăstirii Antim", în: Opere..., p. 338).

Doar cel conștient se poate împărtăși

Adesea, preotul se confruntă cu probleme serioase atunci când este chemat la căpătâiul unui muribund. Rudele întârzie să l cheme și, prin urmare, acesta ajunge în fața unor muribunzi care nu mai sunt conștienți sau sunt sedați și intubați, încât nu își pot mărturisi păcatele. De aceea, Sfântul Antim Ivireanul le spune preoților următoarele: „Și cine ar avea bolnavi în casa lui să nu aștepte să i cuminece la ceasul morții, cînd le piare graiul, ce de cu vreme, pînă sînt în fire, să chiame pre preot ca să i ispoveduiască și să i cuminece. Că vericari [oricare – n.r.] din voi nu veți purta grijă să faceți așa, ce veți cumineca vreun bolnav de aceștea carele nu să poate ispovedui, afară de l va grăbi moarte fără veste, precum să întîmplă la unii, veți cădea în osîndă împreună cu el și vă veți lipsi și de darul preoției" (Sfântul Antim Ivireanul, „Învățătură bisericească", în: Opere..., p. 380). Prin catehizare și prin discuții în astfel de cazuri, cei neștiutori pot fi determinați să nu mai aștepte ultimele momente din viață pentru a se putea spovedi și împărtăși și, de asemenea, pot face misiune printre rudele lor care se apropie de ceasul morții. Preotul, mai ales în zonele urbane, nu mai are posibilitatea de a explica fiecărei persoane în parte acest aspect. Chiar și atunci când merge pentru a stropi cu agheasmă casele credincioșilor, cu ocazia sărbătorii Botezului Domnului, sau atunci când sosește cu icoana de Crăciun, devine aproape imposibil să ofere foarte multe explicații, iar mulți credincioși absentează chiar și atunci de acasă. De aceea, cu aceștia trebuie să vorbească în primul rând cei care au trăit bucuria spovedirii și a împărtășirii cu Sfintele Taine. De altfel, dacă unele persoane sunt refractare când vine vorba de preoți și nu își doresc să i asculte pe aceștia direct, câteodată cuvântul bine adresat de una dintre rude sau prieteni conduce la o „convertire" spectaculoasă. Mărturia venită din partea unui credincios poate cântări mai mult în anumite situații dificile chiar decât cuvântul unui preot bine intenționat. Prin urmare, este util să îi catehizăm pe credincioși să aibă grijă de rudele și prietenii lor și, lăsând toate celelalte deoparte, să venim în ajutorul celor bolnavi și suferinzi atunci când suntem chemați. Este util să ne amintim aici și de sfintele canoane, mai ales de Canonul 13 de la Sinodul I Ecumenic, care stabilește împărtășirea celor aflați sub epitimii (adică opriți de la Sfânta Împărtășanie) aflați în pericol de moarte: „În privința celor care stau să moară (dintre căzuți) să se observe și acum vechea și canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă și mai trebuitoare merinde. [...] Peste tot și în privința oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaș de Cuminecătură, stabilim ca episcopul cu cercetare, să l facă părtaș Sfântului Dar" (arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, Sibiu, 2005, pp. 64 65).