Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Să nu faci degeaba umbră pământului”

„Să nu faci degeaba umbră pământului”

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 05 Dec, 2019

Satul Copăceanca, județul Teleorman, este atestat documentar din 1620, când voievodul Gavril Movilă, domnul Țării Românești, „întărește lui Radu o funie și o jumătate de funie lui Simtion la satul Pogoriți, cumpărate de ei de la moșnenii satului Pogoriți”. Știm asta, pentru că are o Monografie de 344 de pagini. S-a numit Prigorița, Prigoriți, Copăceni, Copăceanca, Bivolița, Izvoarele și din nou Copăceanca. E un sat mare, avea școală încă de la 1843 și grădiniță din 1950. Nu mai are nici una, nici alta. Deși traversat de DJ703, azi, satul pare a fi pe cale de dispariție.

Atunci când au decis să declare 2019 Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari), membrii Sfântului Sinod știau care e situația și că trebuie neapărat făcut ceva pentru vatra poporului român, despre care Lucian Blaga spunea: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.

Am venit în Copăceanca să stăm de vorbă cu Gheorghe Popescu, cel care a fost vreme de aproape 40 de ani directorul școlii de aici, despre învățământul rural de ieri și de azi. Dar nu de puține ori discuția a alunecat dinspre școală spre sat în general, căci, după o viață de învățător și gospodar, Gheorghe Popescu este mâhnit de ceea ce se întâmplă.

Despre respect

La început, școala era o încăpere, alături de cea a primăriei, într-o clădire care avea să devină grădiniță și acum e o ruină, iar tabla era o suprafață de nisip. Așa a-nvățat, în primul deceniu al secolului trecut, tatăl celui căruia și-acum sătenii îi spun „directorul” sau „domn’ profesor”. „Dar se făcea carte!”, spune el.

Clădirea școlii de mai târziu există și acum, dar nu prea mai sunt copii. Nici tineri, de altfel. Puținii elevi sunt duși cu microbuzul la școala comunei-mamă, Călinești. Satul a avut chiar trei clădiri de școală, cea mare, cea devenită grădiniță și apoi abandonată, și cea transformată în cămin cultural, pe urmă abandonată și ea. Gheorghe Popescu a devenit elev în sat, în 1944, în plin război, clasele V-VII le-a făcut la Vârtoape, comuna vecină, apoi, după un examen de admitere foarte rigid, a urmat Școala normală pedagogică din București, devenind învățător. La fel ca și preotul, primarul și jandarmul, învățătorul a fost întotdeauna respectat în satul românesc. „Care bătrână sau om sau copil nu se ridica în picioare când apărea preotul, spunând «Sărut-mâna!»? Când trecea învă­țătorul nu era unul care să nu se salte în picioare și să spună «Bună ziua!»”

I s-a propus plecarea la studii superioare la Moscova. A refuzat, așa că a fost repartizat la Lisa, dar după numai o zi l-au trimis în Turnu Măgurele. Un an mai târziu a încercat să se tragă aproape de casă, la Vârtoape, însă acolo au zis ­că-l trimit la Tătărăștii de Sus, 40 km, fără autobuz sau altă legătură. A refuzat din nou, drept care i s-a răcnit în față că are „osânză burghezo-moșierească!” Nu mai avea decât o soluție: a plecat pe jos cale de 30 km până la Trivale și s-a înrolat. Era 1956, când trupele erau pe graniță, urmare a contrarevoluției din Ungaria și a înăbușirii ei de către sovietici.

După armată, a ajuns tot la Vârtoape, ca învățător, dar și director de școală, ceea ce avea să fie până la pensie. În 1960 a fost numit director în Copăceanca, de unde n-a mai plecat decât pentru a urma Institutul Pedagogic, absolvit cu specializarea Educație fizică, în vreme ce soția sa termina Limba română. Elevii, spune, erau binecrescuți, respectau școala, se străduiau, nu lipseau. Aveau pe atunci vreo 150 de elevi, ba chiar și 200, când au ajuns să aibă clase paralele.

„Îngheață copiii!”

Ce însemna să fii director de școală la țară? Într-o iarnă grea, când copiii au rămas fără lemne de foc, Gheorghe Popescu a plecat pe jos, prin nămeți, în ger, la şase dimineața, spre Olteni, să comande lemne. În manta lungă, cizme și pantaloni de schi, a ajuns la râul Teleorman, era un vad ușor de trecut vara, dar nu și când pietrele sunt acoperite de gheață. S-a gândit mult, dar nu-i venea să se întoarcă, așa că a riscat: a traversat repede, fără să alunece, dar și fără să ia în calcul că malul opus, supraînălţat, e şi el îngheţat bocnă. După ce a căzut cu picioarele în apă până la genunchi, a reuşit să treacă dincolo, unde şi-a scos ciorapii să-i stoarcă. Restul de drum l-a făcut alergând, să nu înghețe, cu apa rece clipocind în cizme și pulpanele mantalei, udate și apoi înghețate, lovindu-l peste picioare precum două scânduri. Când a intrat la destinație, oamenii aceia l-au privit siderați, iar el le-a spus atât: „N-am lemne la școală și îngheață copiii”.

Un sfat de neuitat

Pe vremea comunismului, relația Școlii cu Biserica era tensionată. „Eram obligați să admonestăm Biserica. N-o făceam”. În seara de Înviere, școlile trebuiau să organizeze „acțiuni”, care să-i împiedice pe elevi să meargă la slujbă. Asta se rezolva simplu: ei organizau și elevii mergeau la biserică! Când a venit un inspector de la centru, s-a dus direct acolo și abia apoi a venit la școală, reproșându-i directorului că toți copiii sunt, cu familiile lor, la slujba de Înviere. Directorul a ridicat din umeri: „Noi am organizat aici, dar nu putem să-i obligăm!” Inspectorul a plecat supărat.

Vremurile de după 1989 au adus multe lucruri pozitive, în primul rând recuperarea pământurilor, dar și depopularea masivă a satului. Au plecat mai ales tinerii. Populația școlară s-a dizolvat și școala din Copăceanca, în ciuda istoriei de un veac și jumătate, s-a închis odată cu trecerea în mileniul 3.

Ceea ce rămâne este sentimentul datoriei împlinite: „Toți copiii crescuți de mine au posturi bune acolo unde sunt, pentru că i-am învățat să fie cinstiți și muncitori. Acum doi ani, că altfel poate n-aș fi avut de unde să știu, a fost sărbătoarea celor care au împlinit 50 de ani. Am fost invitați, erau peste 40, și am rămas uimit de succesele lor. Asta pentru că mi-au urmat sfatul, pe care îl primisem și eu de la mama, care știa carte, deși nu făcuse școală: «Măi, Gheorghe, mamă, cât trăiești să nu faci umbră degeaba pământului!»” Domnul director Gheorghe Popescu, cu siguranță, n-a făcut.

Citeşte mai multe despre:   monografie