„Să nu scape Costandin vodă şi feciorii lui vii“

În martie 1714, în timp ce alaiul principelui mazilit Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, pornise spre Constantinopol, Domniţa Bălaşa se afla în capitala Imperiului Otoman pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele ei, Radu. Au fost arestaţi şi ei şi închişi vreme de trei săptămâni, până s-au adăugat rudelor lor aduse din Ţara Românească. Intrigile boierilor Cantacuzini ajunşi la conducere nu au încetat nici după mazilirea rudei lor, întrucât se temeau că diplomaţia şi averea lui Constantin Brâncoveanu îl vor readuce pe tronul ţării.

Duminică, 28 martie, Domniţa Bălaşa a participat la Sfânta Liturghie cu prilejul praznicului Învierii Domnului, împreună cu soţul ei, Manolache Lambrino, iar la întoarcere „găsi casa plină de turci cari o despoiară de toate bijuteriile, rădicară tot ce găsiră şi o închiseră în apartamentul femeilor din închisoarea Ceauş-Emini, iar pe soţul ei la Başbachiculi, adică la executorul debitorilor Sultanului“ (Anton Maria del Chiaro). Secretarul florentin afirmă că ştirea mazilirii domnitorului Ţării Româneşti a ajuns la Constantinopol abia după patru zile.

„Redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă“

Trei săptămâni a durat drumul parcurs de Brâncovenii exilaţi de la Bucureşti la Constantinopol. Va fi sperat Constantin Vodă că-şi poate pregăti apărarea într-una dintre proprietăţile sale de pe malul Bosforului, afirmă Del Chiaro: „După aproape trei săptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi Brâncoveanu cu toată familia sa şi în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea «Cele şapte turnuri», într-un loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fură închise într-un loc mai înalt şi mai luminos. Bagajele au fost depuse în altă parte, din ordinul tefterdarului“ (controlor financiar trimis de turci în Ţările Române, n.a.). Anton Maria del Chiaro descrie începutul chinurilor la care a fost supus Brâncoveanu încă de la sosirea în Ţarigrad: „Iată deci un prinţ bogat, obicinuit din copilărie cu fast şi strălucire, redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domneşti cu care plecase din Bucureşti“.

Între timp, reşedinţele domneşti din Ţara Românească erau supuse unor minuţioase percheziţii menite să trimită spre vistieriile otomane pretinsele neţărmurite averi ale celui supranumit Altîn Bey. Imbrohorul cel mare, sosit în Bucureşti în urma capugiului mazilitor, a rămas la nord de Dunăre tocmai cu acest scop şi dădea „severe înştiinţări publice de a se denunţa, sub pedeapsă de moarte, până la data cutare, orice cunoştinţă despre averea lui Brâncoveanu“. Sigiliul pus de capugiu imediat după mazilire pe uşile dormitorului domnesc din palat a fost deschis de imbrohor, confiscându-se „bani, bijuterii de mare valoare, veşminte superbe, în mare parte căptuşite cu sobol şi alte blănuri de preţ aduse din Moscova. Tacâmu-rile, mobilele şi toate de ale casei fură vândute la mezat de către turci sub ochii Principeselor rămase“. Nicolae Iorga arată că într-o casetă a Doamnei Marica Brâncoveanu se aflau giuvaiere în valoare de o jumătate de milion de taleri şi un inel „cum nu se mai văzuse altul la Poartă“.

Fiicele lui Constantin Vodă şi ale Doamnei Maria rămase în ţară nu au primit nici un sprijin din partea rudei lor, noul domn Ştefan Cantacuzino, afirmă del Chiaro: „Noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat“. Singurul ajutor l-au primit din partea unui medic ce fusese ajutat de Brâncoveanu, iar în acele momente grele, riscându-şi propria viaţă, şi-a arătat recunoştinţa faţă de binefăcătorul său aflat în dizgraţie: „În dezastrul lor, Principesele, rămase izolate, găsiră un mare ajutor în asistenţa doctorului Gheorghe Trapezundul, un fost bursier al părintelui lor, care-l întreţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale“.

„Să pârască pe Costandin-vodă întru atât cât să nu scape cu vieaţă“

Diplomaţia lui Constantin Brâncoveanu şi posibilităţile sale materiale erau argumente suficiente pentru a spera într-o reabilitare care să-i salveze măcar viaţa, dacă nu chiar şi domnia. Dovadă stau evenimentele de la Adrianopol din 1703, când a fost chemat spre a fi mazilit şi s-a întors în Ţara Românească numit domn pe viaţă. Cantacuzinii erau conştienţi de abilitatea sa şi, din acest motiv, intrigile ce au dus la detronarea sa nu au încetat nici măcar după ce familia Brâncoveanu a luat calea exilului. Astfel, cronica lui Radu Popescu - favorabilă boierilor Băleni şi ostilă deopotrivă Brâncovenilor şi Cantacuzinilor - arată că, „după ce dar au luat domniia, numai 3 zile au trecut, ci au trimis degrabă pă Costandin Ştirbeai banul şi pe Radu Dudescu, cumnatu-său, pre carele şi logofăt mare atuncea l-au făcut, de s-au dus la Ţarigrad, zicându-le să grăbească să meargă ei mai nainte decât Costandin vodă să dea cărţile la înpăratul, la vezirul şi să fie cu acea nevoinţă cât să nu scape Costandin vodă şi feciorii lui vii, care s-au şi făcut“. „Anonimul Brâncovenesc“, cronică fidelă domnitorului martir, consemnează acid urzelile ticluite de domnitorul Ştefan Cantacuzino. Imediat după acapararea domniei, tânărul voievod a schimbat aparatul administrativ, înlăturând vechii boieri şi înconjurându-se de oameni fideli lui: „I-au trimis la Ţarigrad cu bani ca să dea şi pocloanile domniei şi să pârască pe Costandin-vodă întru atât cât să nu scape cu vieaţă nici Costandin-vodă, nici feciorii lui, temându-se, când vor scăpa vreunii dintr-înşii cu vieaţă şi vreodată sortul şi norocul îi va aduce la starea cea dintâi a lor şi cunoscându-se aieve faptele Şăităneştilor cele ficlene, ce l-au viclenit pe Costandin-vodă şi l-au şi surpat din domnie şi din toată averea lui, vor petrece rău şi pentru aceea să nevoia în tot chipul cu multe feliuri de pâri“. Imbrohorul rămas să confişte averea lui Brâncoveanu s-a întors la Constantinopol „plin de vorbele lui Ştefan-vodă, şi ale tătâni-său, şi ale unchi-său Mihai spătaru, şi încă dăruit cu mulţime de bani“.

Boierii Cantacuzini ce au alcătuit un veritabil triumvirat la conducerea Ţării Româneşti (tânărul domn, stolnicul şi spătarul) sunt prezentaţi de cronica vremii drept responsabili pentru escaladarea acţiunii de mazilire de către turci până la crimă: „Zic unii carii sunt vrednici de crezut că vrând imbrihorul să purcează la Ţarigrad să fi mers Constandin stolnicul şi Mihai spătariul la dânsul, şi afară din daruri ce i-au dat galbeni şi altele, i-au zis să facă bine să stea cu nevoinţă către împăratul, ca să omoare pe Costandin-vodă şi pe feciorii lui, că au fost vicleni împăratului. Şi acest lucru făcându-l va fi norocul fii-său, lui Ştefan-vodă, pe carele ei l-au făcut domn şi cirac. Şi cu aceste vorbe rele ale acestor răi şi hicleani bătrâni şi cu mulţimea mojicilor ce-i scotea fără voia lor înaintea imbrihorului şi al unui hasechiu ce venise cu caftan de la Poartă, carii pâra pe Costandin-vodă de jăcaş, de viclean şi de altele, acestea au făcut de au perit Costandin-vodă, şi feciorii lui, şi casa lui. Şi lângă acestea mai mult banul Costandin Ştirbei şi Radul logofătul Dudescul s-au nevoit cu pâră în toată vremea, cu arzuri şi cu gura cătră cei mari, de l-au stins pe acel domn din faţa pământului“.

„Ridicând“ prin intrigi tăişul călăilor turci asupra rudei lor, după numai doi ani, atât domnitorul Ştefan, cât şi stolnicul Constantin şi spătarul Mihai aveau să piară de ascuţişul sabiei otomane. Uneltirile boierilor Cantacuzini îndreptate împotriva Brâncovenilor martiri au împlinit cuvântul Mântuitorului: „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26, 52).