„Să primenim rugăciunea cu iubire”

Orice popas în lumea monahală înseamnă o nouă experiență duhovnicească. Atunci când Dumnezeu îți aduce în cale oameni aleși, se înseninează clipa, lăsând să coboare dulce har. În popasurile monastice făcute în minunate locuri de închinare, cu ani în urmă, l-am cunoscut pe protosinghelul Ioan Danci. Am stat de vorbă multă vreme cu ieromonahul care la vremea aceea era duhovnicul Mănăstirii Lipnița și din toate acele cuvinte de învățătură multe au rămas nespuse. De aceea l-am căutat iar și iar. Acum, părintele Ioan își are ascultarea la Schitul „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, aflat la cota 1.000 pe Transfăgărășan, în Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului.

În decorul acela de basm, a zidit sufletește și trupește mirific loc de rugăciune și închinare, unde credin­cioșii din întreaga țară se străduiesc să ajungă pentru rugăciune și pentru sfat. Și pentru că de curând s-a întors dintr-o călătorie în Sfântul Munte, mi-am propus un popas de rugăciune și duhovnicesc cuvânt.

„Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme”

Azi m-am oprit în lumea în care cuvântul rodește din cuvânt, pentru a vorbi despre rugăciune, despre păcate, despre iertare. Părintele Ioan este o minune de om, tânăr la înfăţişare, dar bătrân în trăire şi cu aleasă rostuire a cuvintelor duhovniceşti. Și pentru că trăim vremuri grele, părintele este de părere că e nevoie de o rostuire a vieții, pe un temei plăsmuit din rugăciune și din iubire față de aproapele: „Frumuseţea omului se observă prin iubirea şi dragostea lui. Unul din cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi aproapelui tău constă în rugăciunea şi iubirea pe care o porţi faţă de el. Cea mai mare jertfă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să-l iubeşti şi, dacă ţi-a greşit, să-l ierţi. Străbunicii noştri au trăit frumos, chiar dacă le-a fost şi greu. Ştiau să se ferească de păcatul mare care aduce disperare. Acum oamenii îşi complică viaţa şi nu mai au noţiunea păcatului. Păcatul este ca şi puroiul, cu cât îl neglijezi şi nu îl cureţi, cu atât se extinde peste tot şi nu mai ai scăpare. Cu cât ne eliberăm mai mult de păcat, cu atât vom putea trăi mai simplu şi împăcaţi. Uneori simţi că nu mai înţelegi nimic şi ai o saturaţie de tot şi toate. Poate fi lipsa de rugăciune, dar mai cu seamă cred că este lipsa relaţiei noastre permanente cu Dumnezeu, nu numai prin rugăciune, ci şi prin gânduri frumoase şi sfinte. Până la urmă, iubirea îi dă omului şansa de a-L vedea, simţi şi trăi pe Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme, dar noi trebuie să învăţăm să primim și, în același timp, să primenim rugăciunea cu iubire. Părintele Paisie Olaru spunea că rugăciunea care trebuie să facă parte din tine este fără-ndoială rugăciunea inimii. Simplu, fără tehnici de respiraţie sau alte stări controlate, pur şi simplu e bine ca fiecare creştin să nu facă un pas fără această rugăciune. Dumnezeu Se va milostivi întotdeauna de cel care Îl caută şi Îl cheamă neîncetat în rugăciune. Având mintea permanent conectată la rugăciunea inimii, este cu neputinţă ca omul să poată fi ispitit de mânie, invidie, răutate sau ură. Această rugăciune este precum un scut în faţa răului. Eu nu zic să nu ne facem rugăciunile de dimineaţă sau de seară, să nu citim acatiste, să nu facem metanii, dar esenţial pentru un creştin este să trăiască în rugăciune. Degeaba citeşti rugăciuni, dacă ele nu ajung la inima ta. Asta este împrăştiere şi nimic altceva”.

„Dacă iubești şi ierți, ai cele mai mari şanse să te mântuieşti”

De câte ori l-am căutat pe părintele Ioan l-am aflat înconjurat de tineri. Unii se spovedesc, alții vin pentru sfat, alții pur și simplu rămân. Este și cazul ieromonahului Luca, astăzi duhovnicul Mănăstirii Techirghiol, pe care inițial l-am cunoscut îmbrăcat în ie și blugi, pentru ca după vreo doi ani să-l revăd în reverendă. Minunată lucrare a Domnului! Atunci când văd tineri îngenuncheați la rugăciune mă trec fiori și mă cuprinde o bucurie aleasă, așa cum și părintele spune: „În lucrarea duhovnicească cu care Dumnezeu ne-a învrednicit este o mare bucurie să ne înconjurăm de tineri. Toți cei pe care i-ați văzut vin aici ori de câte ori timpul le permite, dar bucuria mea cea mai mare este atunci când îi simt că ar rămâne la mănăstire, mulți dintre ei chiar și pentru totdeauna, și nu vorbesc în van. Ducem împreună bucuriile și tristețile, așa cum le-a rânduit Dumnezeu, în funcție de drumul pe care fiecare dintre noi l-a ales. Eu îmi doresc să împart cu ucenicii mei fiecare trăire, fiecare sfat, fiecare privire și fac tot ceea ce-mi stă în putință pentru a putea să păstrez clipa. Trebuie să ne raportăm la Hristos în toate gândurile noastre, în toate trăirile noastre, iar ceea ce consider a fi foarte important este faptul că niciodată nu ne este îngăduit să uităm să-I mulțumim Domnului pentru tot ceea ce vine de la El. În general oamenii strigă la Dumnezeu atunci când au o durere, o neîmplinire, dar din păcate de multe ori uităm să-I mulțumim. Aici intervine responsabilitatea duhovnicului, aici trebuie degetul pus pe rană, iar fiul duhovnicesc trebuie să deprindă măsura cu care să primească și să dăruiască. Putem să-I dăruim lui Dumnezeu toate bogățiile lumii, putem să-I oferim virtuți şi fapte bune, dacă nu Îi oferim o inimă curată şi plină de iubire, atunci toate rămân mici şi neîmplinite. Iubirea deschide cerul şi aduce pacea pe pământ. Doamne, eu Îți cer, dar la rândul meu ce Îți dau? Simplu: neîncetată rugăciune! Dacă iubești şi ierți ai cele mai mari şanse să te mântuieşti”.

În aceste vremuri, în care majoritatea tinerilor stau nefiresc de mult pe rețelele de socializare, iată că mai sunt și tineri pentru care Biserica înseamnă acasă, într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu.

În Sfântul Munte, sub mângâierea Maicii Domnului

Despre puterea rugăciunii, părintele Ioan spune că este aceeași, indiferent de locul în care te rogi. De la rugăciunea în biserică până la rugăciunea din chilia fiecăruia, important este să fii prezent - fără trezvie nimic nu este cu putință. Mi-a mărturisit apoi că cele mai înalte trăiri le-a avut la Muntele Athos și în Țara Sfântă, motiv pentru care se întoarce acolo adesea.

De curând a revenit din Sfântul Munte, unde se străduiește să ajungă în toate cele patru posturi mari. Toate trăirile pe care le-a avut acolo au fost o neîncetată rugăciune: „Am îmbrățișat întregul Munte al Athosului cu toată ființa mea, făcând popas de rugăciune la țărmul mării. Aflându-mă la răscrucea dintre munte și mare, acolo unde frânturi de cer se pierd în imensitatea de lumină a locului, am trăit înălțătoare clipe de rugăciune și m-am trezit cu brațele întinse către marea aceea de har și lumină care picură nădejde și mângâieri dumnezeiești. În toate aceste peregrinări duhovnicești am simțit ocrotirea Maicii Domnului, care fără-ndoială a mijlocit toate drumurile mele și minunatele popasuri de rugăciune în binecuvântate locuri din Sfântul Munte. Întâlnirea cu duhovnicul meu încununează toate aceste trăiri, iar după ce scap de povara păcatelor, mă bucur de cuvintele de învățătură ale multor părinți îmbunătățiți care au ales să trăiască în asceză și rugăciune. Aş sta zile şi nopţi în preajma unui avvă, dar timpul în Sfântul Munte are parcă alte dimensiuni. Dacă nu surprinzi esenţa în cele câteva ore de sfat, rişti să faci acele drumuri în zadar. Îl preţuiesc mult pe părintele Chiril, la care mă spovedesc, şi toate sfaturile pe care mi le dă nu le păstrez pentru mine, le dăruiesc cu bucurie ucenicilor. Întotdeauna plec spre Athos încărcat de griji şi mă întorc încărcat de fericire şi curaj. Fiecare întâlnire cu astfel de trăitori în Hristos mi-a umplut sufletul de bucurie, trăind fiecare cuvânt de folos ca pe o adevărată minune. Până la urmă, acolo unde sufletul are linişte şi inima tace, ascultă şi vede minunile Maicii Domnului”.

„Nu aștepta să cazi în deznădejde ca să te rogi”

Astăzi părintele Ioan viețuiește la Schitul „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, în județul Argeș, un așezământ monastic retras, în inima munților. L-am vizitat și m-am minunat de tot ceea ce rodește acolo, „la marginea lumii”. Bisericuța schitului este precum o mireasă, și dacă astăzi ne putem închina în acest sfânt lăcaș, trebuie să-i mulțumim şi părintelui, care a zidit la propriu, făcând din ascultare o neîncetată rugăciune. Dar dincolo de ascultare, părintele păstrează legătura cu credincioșii de pretutindeni și mi-a părut mai gânditor decât oricând: „Despre aceste vremuri tulburi multe nu sunt de spus, mai mult trebuie să ne rugăm, să-L implorăm pe Dumnezeu să ne ierte, pentru că știm cu toții că plata păcatului este moartea. Dacă toți oamenii și-ar întoarce fața către Dumnezeu, ar fi mai buni, mai plini de compasiune și milă, atunci cu siguranță nu ar fi războaie, crime, lipsuri, dar mai ales sărăcie. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie de spovedanie, de cuminecare, rugăciune, iertare și iubire. Să ne străduim să fim mai buni, mai iertători, să avem răbdare și dragoste pentru aproapele nostru, fiind mereu cu brațele deschise pentru a-l ajuta. Dar rugăciunea, ca să fie primită, trebuie să ne găsească îngenuncheați și cuprinși de trezvie. Dumnezeu nu așteaptă de la noi vorbe multe și frumoase, El așteaptă o inimă curată, smerită. Închide-te în cămăruța ta, pleacă-ţi capul până la pământ și din inimă roagă-L pe Dumnezeu să te ajute, pe Maica Domnului, pe sfinți și ai să vezi minunile cum apar, norii deznădejdii cum pleacă, speranța cum vine în pragul inimii tale și curajul cum te împinge de la spate. Nu aștepta să cazi în deznădejde ca să te rogi, roagă-te înainte și nu vei cădea. Încercați să vă rugați noaptea, rugăciunea de noapte este unică. După 12 noaptea, când toate se odihnesc, tu să ridici ochii spre cer și să vorbești cu Dumnezeu! Să-i auzi pe toți din casă cum dorm, iar tu să te rogi pentru ei și pentru întreaga lume! Ce poate fi mai plăcut sufletește decât acest lucru? Aici, în mijlocul Munților Carpați, noaptea este extraordinară pentru rugăciune. Dacă deschid geamul, aud cum apa pârâului coboară printre pietre parcă sfioasă, să nu deranjeze liniștea pădurii, care la rândul ei stă înmărmurită. Se mai aude câte un mormăit de urs sau o pasăre a nopții care mă anunță că și ea este la priveghere și în felul ei Îl slavoslovește pe Dumnezeu”.