Șase definiții ale filozofiei la Sfântul Ioan Damaschin

Între Sfinții Părinți care au studiat și au folosit filozofia ca o metodă utilă pentru răspândirea credinței creștine îl regăsim și pe Sfântul Ioan Damaschin. Mai mult decât atât, autorul patristic menționat este singurul care și-a intitulat una dintre scrierile sale Capitole filozofice și aici ne-a lăsat șase definiții cuprinzătoare ale acestui domeniu vast și folositor al filozofiei.

Filozofia - cunoaștere a celor dumnezeiești și omenești

„1) Filozofia este cunoașterea celor ce sunt întrucât sunt, și anume cunoașterea naturii celor ce sunt; și iarăși 2) Filozofia este cunoașterea lucrurilor dumne­zeiești și omenești, adică a celor văzute și nevăzute” (Sfântul Ioan Damaschin, „Capitole filozofice”, 3, în: pr. prof. Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul: tradiție și originalitate în teologia bizantină, trad. de pr. prof. Ioan Ică sn. și diac. prof. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2010 p. 448). A iubi înțelep­ciunea înseamnă a iubi întreaga creație așa cum a fost aceasta adusă la viață de Bunul Dumnezeu. Cunoașterea rațiunilor lucrurilor create este considerată de teologia patristică drept o a doua treaptă a progresului spiritual după cea a purificării de patimi. Tocmai aici majoritatea oamenilor se înșală profund, crezând că firea lucrurilor create constă în a sluji pentru împlinirea propriilor lor dorințe și idealuri. Cine se gândește la lumea înconjurătoare ca la o fereastră către cunoașterea lui Dumnezeu?

În ceea ce privește a doua defi­niție, Sfântul Ioan Damaschin conduce filozofia către cunoașterea care trece dincolo de creația văzută. Pe de o parte, regăsim aici o aprofundare a cunoașterii lui Dumnezeu, pe de altă parte, o amplitudine oferită cunoașterii de sine. Pentru cel care începe să înțe­leagă raționalitatea universului, se intensifică atât cunoașterea lui Dumnezeu, cât și cunoașterea celor privitoare la propria fire. Omenescul mai întâi, apoi dumnezeiescul se îngemănează într-o treaptă superioară, accesibilă cunoaș­terii noastre, a celor care însetăm după cele spirituale.

Filozofia - gând la moarte

A treia definiție este următoarea: „Filozofia este, iarăși, exercițiul meditativ al morții, atât al celei liber alese, cât și al celei naturale; căci viața este dublă: cea naturală potrivit căreia viețuim, și cea liber aleasă prin care ne atașăm în chip pătimaș de viața prezentă. Dublă este și moartea: cea naturală, care este separarea sufletului de trup, și cea liber aleasă, disprețuind viața prezentă ne grăbim spre cea viitoare” (Sfântul Ioan Damaschin, „Capitole filozofice”, 3, p. 448).

Filozofia este prezentată aici drept un gând necurmat privitor la sfârșitul vieții noastre pămân­tești. Cu siguranță, atât în filozofia antică, cât și, mai ales, în gândirea creștină ulterioară, gândul la moar­te a fost considerat drept o activitate spirituală foarte importantă, care îl păzește pe om de căderea în greșeli mari și, totodată, îi permite să se concentreze asupra realizării binelui. Efemeritatea existenței noastre pământești este transfigurată astfel într-un punct forte. Omul este singura făptură conști­entă de propria ei moarte, de sfâr­șitul acestei existențe terestre și singura făptură menită veșniciei și dialogului nemuritor cu Dumnezeu și sfinții Săi. Însă Sfântul Ioan Damaschin ne descoperă aici faptul că există două moduri în care putem privi moartea. Pe de o parte, ea constă în separarea sufletului de trup, pe care, fie că vrem, fie că nu vrem, suntem siliți să o îndurăm. Însă fiecare om se poate elibera, prin detașarea de această viață, de privirea morții ca un fapt rău. Cu ochii ațintiți spre veșnicie, creștinul poate îndura chinurile martiriului sau ale unei boli ne­cruțătoare, disprețuind ceea ce este pământesc, fiind pregătit să moară, deoarece știe că viața aceasta este doar o pregătire pentru cea împreună cu Dumnezeu.

Filozofia - știința științelor

A patra definiție oferită de Sfântul Ioan Damaschin este următoarea: „Filozofia este, iarăși, asemănarea omului cu Dumnezeu. Lui Dumnezeu însă ne asemănăm prin înțelepciune, adică prin cunoaș­terea adevărată a binelui, prin dreptate, care este împărțirea în mod egal și imparțialitatea în judecată, și prin sfințenie, care înseamnă, dincolo de dreptate sau bunătate, a face binele celor ce te nedreptățesc” (Sfântul Ioan Damaschin, „Capitole filozofice”, 3, pp. 448-449). Filozofia capătă și o coloratură pragmatică odată cu această definiție. Ea ne asigură asemănarea cu Dumnezeu, de vreme ce căutăm să devenim înțelepți, dar nu într-un mod trupesc - prin acumularea de cunoștințe -, ci într-un mod duhovnicesc, prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Treapta cea mai înaltă a filozofiei practice constă în iubirea celor care ne fac rău.

Ajungem, astfel, la cea de-a cincea definiție, respectiv: „Filozofia mai este meșteșugul meșteșugu­rilor și știința științelor. Pentru că filozofia este principiul oricărui meșteșug și orice știință. Potrivit unora, deci, meșteșug este ceea ce poate fi indus în eroare în unele privințe, dar știința nu este indusă în eroare. Potrivit altora, însă, meșteșug este cel care lucrează cu mâinile, iar știința este orice meșteșug rațional: gramatica, retorica și cele asemenea” (Sfântul Ioan Damaschin, „Capitole filozofice”, 3, p. 449). În această defi­niție ni se arată că fiecare persoană care a dobândit un meș­teșug în viață încă mai are de lucrat până la a-l dobândi pe cel al filozofiei, deoarece din acesta se nasc toate celelalte. Matrița oricărei meserii, oricărei priceperi este una filozofică, deși realitatea pare să contrazică acest aspect. Orice progres știin­țific are la bază un progres de natură filozofică, este un rezultat al înțelep­ciunii și priceperii ome­nești insuflate de înțelepciunea dumnezeiască. Din iubirea de înțelep­ciune se naște, așadar, tot ceea ce omul a creat mai frumos, mai intens și mai aplicat în toată exis­tența sa pământească, trecătoare.

Filozofia - iubire de Dumnezeu

Ultima definiție pare a fi și cea mai frumoasă dintre toate, și anume: „Filozofia este, iarăși, iubire de înțelepciune. Înțelepciunea cea adevărată însă este Dumnezeu; prin urmare, adevărata filozofie este iubirea de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin, „Capitole filozofice”, 1, p. 449). A-L iubi pe Dum­nezeu înseamnă a merita cu adevărat numele de filozof. Așa­dar, marii filozofi ai istoriei nu sunt cei pe care-i cunoaștem din cărți, ci sfinții Bisericii, singurii care au urcat cu adevărat treptele către culmea luminoasă a iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Pentru a fi, așadar, filozof și înțelept în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să înveți să-L iubești pe Cel care te-a iubit înainte de a fi născut...