„Satul a crescut și s-a dezvoltat la umbra bisericii”

Asociația „Așezământul studențesc «Sfântul Apostol Andrei»” din București a organizat, recent, evenimentul „Un proiect prinde aripi: satul românesc”, în cadrul căruia au vorbit Costion Nicolescu, fost director al Muzeului Țăranului Român din Capitală, Raluca Prelipceanu, iconograf, Ana Ursescu și Angela Popescu. Cei prezenți s-au bucurat și de un miniconcert de muzică populară, solistă fiind Maria Vameșu.

În ce măsură satul românesc mai poate influența educația celor care trăiesc în societatea modernă? Ce preocupări frumoase pot fi puse la îndemâna tinerilor români pentru a putea spera la o viață care să țină seama de identitatea noastră ca neam? Cum putem să-i învățăm pe copiii noștri discernerea între autentic și kitsch? Mai sunt de actualitate valorile satului de odinioară în lumea de astăzi? Sunt întrebări cărora invitații manifestării găzduite de „Așeză­mân­tul studențesc «Sfântul Apostol Andrei»” din București și-au propus să le găsească răspuns. 

Două culturi: țărănească și bisericească

Când spunem satul românesc sau țăranul român, ne situăm adânc în ceea ce se cheamă ființa noastră, și-a început prelegerea Cos­tion Nicolescu. Oamenii pleacă masiv din țară și, odată cu disoluția demografică a satului, pier și valorile, valori care pentru poporul român sunt esențiale. Întrebările privind soarta satului românesc se pun de mult timp, îngrijorarea există este tot mai acută, iar răspunsurile sunt tot mai greu de dat astfel încât ele să ofere speranțe.

Unii consideră că satul românesc a murit, dar dacă această afirmație nu e acoperită integral de adevăr, aproape toți avem sentimentul că el este pe moarte, chiar dacă în mod sigur mai sunt locuri în România unde satul supraviețuiește.

Deși nu sunt un om care merge sistematic pe teren și posedă o cunoștință a satului, a continuat Costion Nicolescu, care să-mi permită concluzii generalizatoare, culeg din toate locurile unde ajung, trag concluzii și îmi pun întrebări la rândul meu: ce se întâmplă cu satul, cu această civili­zație fabuloasă, ce se păstrează, ce se poate transmite? Sunt întrebări grele dacă te implici practic, fiindcă nu te poți amăgi cu răspunsuri facile.

În opinia sa, două lucruri sunt esențiale în ceea ce privește satul, iar ele ne definesc: „Atunci când ieșim în lume, noi românii ne putem prezenta prin: cultura țărănească și cultura bisericească”. Biserica s-a alimentat din ceea ce a însemnat satul românesc, iar satul la rândul lui a crescut și s-a dezvoltat la umbra bisericii. S-au potențat și sporit reciproc. Cine studiază cultura țărănească și manifestările ei vede cum ea îmbogățește ceea ce Biserica săvârșește cultual. 

Satul, locul de obârșie al intelectualilor

La sat se vede că totul vine în urma unei trăiri organice asumate a ceea ce reprezintă învățătura și exprimarea Bisericii. E o osmoză între cele două, între Biserică și sat, și-a continuat prelegerea Costion Nicolescu. Poetul Ioan Alexandru spunea că România este în conceptul acesta european asemenea unui sat într-o țară. Noi avem această identitate care merge până acolo unde nu mai e vorba de țăran.

Dacă analizați boierimea românească, precum și instituția domniei, pe voievod, veți observa că toți au ceva țărănesc în ei. Ei nu pot fi comparați cu seniorii occidentali. Există un filon țărănesc în ei, o stare de spirit. Poate de aceea mulți dintre intelectualii noștri se revendicau din lumea satului. O făceau cu mândrie și cu drag, dar în același timp și cu responsabilitate.

Toți ne revendicăm din familie cu ceea ce au făcut bun înaintașii noștri. Nimeni nu se prezintă cu cei care au fost mai slabi în neamul lor. Dacă avem această identitate extraordinară, care are la temelie cultura țărănească, despre care putem spune multe, dar nu că ar fi un basm, o făcătură, ci reprezintă o realitate cât se poate de solidă prin ceea ce s-a păstrat în muzee, în cărți și în mărturiile celor care au văzut, au ascultat și au simțit țăranul român, înseamnă că suntem și responsabili în virtutea acestui neam de nume bun, de oameni serioși.

Nu idealizăm satul. Și acolo existau toate păcatele lumii, dar ele erau conștientizate ca atare. Nimeni nu făcea o ticăloșie crezând că e o faptă bună, ci știa prea bine că era ceva rău. Poate omul respectiv se îndrepta, poate nu. Dar conștiința generală a ceea ce e bine și rău, a ceea ce trebuie făcut și ce nu și modul cum trebuie să te raportezi la viață, la semeni, la Dumnezeu, la natură erau valori despre care toată lumea știa că așa sunt, că sunt bine așezate, că trebuie respectate. Căderile erau accidente și luate ca atare. Nu exista relativizare și confuzie între bine și rău. În virtutea acestei istorii culturale țărănești, aș spune chiar civilizații țărănești (civilizația se referă la faptul că există ceva finisat, care dă valori sociale clare și limpezi), se cuvine să ne comportăm altfel.

Dacă tatăl tău, mama ta, bunicii tăi au fost niște oameni serioși, iar tu te comporți pe dos și risipești moștenirea lor, ești vinovat. Când ai niște oameni și lucruri tari în spate, ești responsabil și trebuie să fii și încurajat să ai un anumit tip de prezență în lume, caracterologică și lucrătoare în același timp.

Meșteșugurile, un mod de viață

Iconograful Raluca Prelipceanu a pus în lumină, cu această ocazie, arta bisericească a zugrăvirii icoanelor. Lumea satelor din Ardeal e una care încet, pe tăcute, se stinge. Pentru localnicii din Apuseni, meșteșugurile erau un mod de viață. Torsul, țesutul, zugrăvirea icoanelor veneau natural, făceau parte din existența lor. Nu constituiau un hobby, nu o făceau ca pe un mod de relaxare și nici nu aveau intenția sau gândul că prin ceea ce fac ei salvează satul românesc. Majoritatea meșteșugurilor erau deprinse din copilărie, de la părinți.

Din păcate, astăzi, cei tineri au plecat la oraș, după serviciile lor, și nu mai are cine să continue la sat tradiția. Transmiterea meșteșu­gului se făcea practic printr-o predanie, pe firul acesta al familiei.

În ceea ce privește arta vechilor iconari din Transilvania, românii nu aveau dreptul la locașuri de cult în orașe, fiind socotiți o nație tolerată. Bisericile lor au fost ridicate, prin urmare, în sate și majoritatea erau de lemn. A fi iconar incumba două laturi. În primul rând, una pur tehnică, meșteșugărească. Cea de a doua se referea la dimensiunea și statura spirituală, duhovnicească, pe care trebuia s-o atingă respectiva persoană care zugrăvea icoane pe sticlă sau pe lemn. Iconarul este intermediarul între Dumnezeu și oameni, el primește acea revelație de sus și o transpune în culoare și desen, reproducând în chip vizibil realitatea Împărăției lui Dumnezeu cel nevăzut.

A doua parte a manifestării a avut un caracter practic. În expunerea sa, Ana Ursescu, matematician de profesie, dar pasionată de meșteșugurile textile - cusut, țesut și vopsitul firelor cu care se lucrează -, a afirmat că meșteșugu­rile acestea presupun studiu și co­nexiuni cu mai multe discipline precum biologia, chimia, latina, etnografia și horticultura.

Angela Popescu, absolventă a Academiei de Arte din București, specializată în design vestimentar, a făcut o prezentare a atelierelor care se vor desfășura în cadrul așezământului și a subliniat, totodată, cum pot fi aduse în actualitate meșteșugurile satului, ceea ce țăra­nul român a făcut cu lemnul, cu lutul, cu lâna, cânepa și inul din gospodărie.

Manifestarea s-a încheiat cu o agapă și cu un atelier de pictură pentru copii, unde s-au folosit acuarele naturale obținute din plante și s-a făcut o mică demonstrație de vopsire a firelor de lână și mătase în albastru din frunze de drobușor.