Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Satul ortodox din mijlocul musulmanilor

Satul ortodox din mijlocul musulmanilor

Un articol de: Dumitru Manolache - 06 Feb, 2019

În celebrul său discurs de la Academie, de acum opt decenii, Blaga spunea că „omul satului, întrucât izbutește să se mențină pe linia de apogeu genială a copilăriei, trăiește din întregul unei lumi pentru acest întreg”. Așadar, doar menținerea în „apogeul genial al copilăriei” îl face pe țăran și astăzi să trăiască „frumosul unei lumi” în întregul satului său, chiar și atunci când acesta este alterat, mutilat sau schimonosit de încercările istoriei sau de provocările prezentului. Adevăr constatat de noi și în satul Dobromir Deal, comuna Dobromir, județul Constanța.
Apăruse în mijloc de iarnă o înșe­lă­toare „plesnitură” primăvăratică. Zăpezile se topiseră, ciobanii ieșiseră să-și dez­morțească turmele prin mărăcinii sbiciți de pe marginea drumului, gâștele satului strecurau cu nesaț mâlul dintr-un pârâu apărut ad-hoc din preamultul apei ieșite prin fundația unei captații, în centrul comunei femeile spălau, ca acum un veac, rufele la fântână, iar primarul musulman Vasile Iusein scosese la o prea devreme curățenie de primăvară cohorta de asistați social. Și, în acest amalgam de ima­gini și stări, la o aruncătură de băț de biserică, niște bătrâne aveau să ne vorbească, senin, despre frumosul lumii satului lor, deși prezentul lui este mai degrabă o uriașă lacrimă de sare.

Un dram de istorie

Dobromir este singura comună din România în care etnicii turci sunt majoritari. Dintre toate satele ei - Cetatea, Pădureni, Lespezi, Văleni, Dobromir Deal și Dobromir Vale - doar Dobromir Deal este locuit în întregime de români. O enclavă ortodoxă într-o lume musulmană. Trecutul așezării este ca o memorie alterată, similară în majoritatea satelor dobrogene, din cauza valurilor succesive de populații care au măturat veacuri la rând pământul dintre Dunăre și mare. Cândva, zona a fost ocupată de romani. O probează inscripția descoperită lângă satul Cetatea, din anii 177-178, care vorbește despre Anternius Antoninus tribunus cohortis I Cilicum, care delimita teritoriul aparținând civitas Ausdecensium, de cel al unei comunități indigene, adică de daci. Cândva, satul s-a numit Asarlak. Peste el au trecut turcii, apoi bulgarii, au venit colonizările, dar a continuat să rămână românesc. Despre bulgari mai amintesc doar ruina bisericii din centrul satului Dobromir Vale și crucile albe din curtea bisericii din Dobromir Deal. Cu turcii musulmani, dobromirenii ortodocși conviețuiesc firesc și pașnic, căci de secole cerul este același pentru toți, iar„frumosul lumii”, parte în întregul comun al satelor lor. Colectivul, pe de o parte, a contribuit la consolidarea acestei conviețuiri, iar pe de altă parte a îngropat tradițiile, obiceiurile, „nivelându-le” viețile oamenilor, anulându-le speranțele. Ce a urmat după decembrie 1989 nu a făcut altceva decât să desăvâr­șească alienarea. Astăzi, Dobromir Deal este un sat îmbătrânit, depopulat și sărăcit, lipsit de locuri de muncă. Sătenilor le-a mai rămas doar Biserica, pe care ei o numesc „a doua casă” și în care se regăsesc și-și redefinesc, în­tr-un fel, frumosul despre care pomeneam, simțit și trăit doar datorită acelui „apogeu genial al copilăriei” definit de Lucian Blaga.

Preotul profesor

Pe părintele paroh Cătălin Pătrașcu, care slujește la Dobromir Deal din 2017, l-am găsit la biserică. „În Dobromir Vale trăiesc puțin peste 20 de familii de români, iar aici o sută de familii, din care doar vreo 30 sunt formate din tineri. De loc sunt din Iași, dar studiile le-am făcut la Constanța. Eu provin dintr-o familie cu 12 frați. La 14 ani am venit în Dobrogea, unde am muncit în construcții. Mi-am dorit să devin preot și atunci m-am pregătit pentru această chemare. Eu și soția mea, Mădălina Maria, așteptăm acum un copil. Biserica satului a fost ridicată pe vremea regelui Carol I și terminată pe timpul regelui Ferdinand, în 1924, fiind construită de bulgarii și de românii din zonă. Pe vremea aceea parohia avea peste 1.000 de familii. Marea problemă a satului este lipsa locurilor de muncă. Locuitorii ei se întrețin din agricultura de subzistență. Marile suprafețe de teren sunt fie cumpărate, fie luate în arendă de câțiva fermieri. Unii mai cresc animale. Biserica noastră le arată celor din jur valorile credinței și adevărul ei. În scurta mea pastorație aici, am botezat, la 27 de ani, un tânăr de etnie turcă. El și-a dorit să devină ortodox. A fost o mare bucurie. Eu sunt și profesor acum la școala din Dobromir Vale, dar până în decembrie 2018, am fost preot misionar. Datorită părintelui Andrei, starețul Mănăstirii Dervent, pot să mă descurc. Cuvioșia sa mi-a dăruit, de acum un an, contribuția primită de la stat. În comunitate avem în jur de 40 de copii. Unii provin din familii foarte numeroase. Dar și aceștia vor crește și vor pleca”, ne mărtu­risește părintele paroh.

Încă bine și frumos

Am pornit apoi împreună prin sat, urcând pe un deal de unde puteam vedea întreaga așezare. Așa l-am întâlnit pe nea Cornel Ghețu, pensionar, fost cadru militar, care ne lămurește câteva probleme. „Depopularea satului a început prin anii ’60, când oamenii au fost momiți de comu­niști să migreze spre oraș. Atunci erau aproximativ 450 de fumuri în sat, iar acum sunt doar 110. Oamenii nu o duc deloc bine. În afară de pensionari, ceilalți, în majoritate, trăiesc din ajutoare sociale, unele acordate justificat, altele nu. Această măsură a schimbat fundamental atitudinea față de muncă, în sensul că mulți din cauza ei nu mai vor să muncească. Criza prin care trece satul nu poate fi rezolvată decât de fiecare în parte. Adică țăranul trebuie să-și muncească responsabil pământul, cât i-a mai rămas, dar mulți nu fac nimic. Așteaptă ca totul să le vină de-a gata. După pensionare am venit aici considerând că este util să fac ceva decât să stau în Medgidia și să mă uit la televizor!”

Am întâlnit-o apoi pe Clarisia Stan, de 64 de ani, care trăiește singură, dintr-o pensie de colectiv de 600 de lei, și care ne-a spus că în sat „încă este bine” și că merge la biserică, „pentru că doar la Dumnezeu ne mai putem ruga, în altă parte nu avem unde să ne ducem!”

Dar adevărata surpriză am trăit-o în gospodăria mamei Maria Tănase, de 80 de ani, unde, aflând că au poposit „niște zia­riști de la București”, a venit și mătușa Maria Sandu, de 84 de ani, cea mai în vârstă locuitoare a satului, cu fiica ei, Ioana Ro­taru, de 63 de ani. Cu o bucurie nedisimulată femeile ne-au vorbit despre satul lor, al cărui nume se trage de la o tânără care se chema Dobra, înecată de apele unui izvor care a „bufnit” și a inun­dat satele din jur, despre vremurile frumoase de altădată, despre turcii, bulgarii și machidonii cu care au conviețuit, și despre ei, românii ortodocși, care au rămas pe loc, despre Biserică, „a doua lor casă”, și despre părintele cu care se împacă foarte bine, de­spre încercările prin care trece astăzi satul care, așa cum este, tot frumos rămâne și, care, „dacă nu mai pleacă lumea, o să reziste”.

La Dobromir Deal, am înțeles că „satul este deschis, cosmic și expus iubirilor”, și că „răul n-a răbdat ca să prindă rădăcini pe ascuns, ci constrâns să se ordoneze iubirii binelui”. Și toate acestea fac „viața țărănească, spiritualitatea satului să fie luate de om ca o avere uriașă”, cum spunea Ioan Alexandru.