Satul românesc la răscruce de vremuri

Satul românesc, cu toată istoria şi viaţa lui patriarhală, aduce anul acesta în memoria noastră imaginea unui loc binecuvântat de Dumnezeu să dăinuiască peste veacuri. Mulţi sunt cei ale căror rădăcini se adapă din seva primordială a spaţiului sacral, semănat cu florile virtuţilor strămoşeşti. Părintele Mihalache Tudorică din Craiova aduce în arşiţa modernităţii, greu încercată de duhul secular, un buchet de mărturii despre elementele temporalităţii rurale, trecutul, prezentul şi viitorul satului românesc, văzute prin ochii sacerdotului ortodox.

Vă număraţi printre preoţii care au trăit din plin şi au împărtăşit la modul concret binecuvântarea satului românesc de altădată. Cum vă regăsiţi în pragul acestui nou an omagial dedicat locului plin de farmec şi pulsaţie românească? Care ar fi gândurile care vă încearcă pentru început?

Fericesc și laud din toată inima Sfântul Sinod al Bisericii mele, care a hotărât a închina anul 2019 satului românesc și țăranului din el, un îndemn de întoarcere la rădăcini, la obârșii pe care, din păcate, în graba vremii și a vremurilor, am început să le uităm, neglijând că stând cu spatele la trecut îți uiți de tot punctele cardinale și nu mai știi încotro s-o apuci.

Faptul că scriu acum despre sfântul sat și despre sfântul țăran mă umple de mândrie, dar mă și întristează până în adâncuri.

Nu trebuie să uităm în veci că Biserica și satul românesc au fost, prin rostul și rolul lor, tainicile noastre puteri și chiar dacă nu observăm an de an, din secol în secol, la întâlnirea cu memoria istoriei ne confruntăm cu acest adevăr care se întruchipează în ochii noștri din generație în generație.

Dacă o spun pietrele, o spun și eu: drama satului românesc de astăzi este și drama țării, iar dacă un stâlp de la casă îți cade, se aude până departe, iar satul este un asemenea stâlp, de el s-au sprijinit întreaga tradiție, civilizația și frumosul românesc.

Un popor nu pierde când este obosit și își caută odihna la umbra vremii, ci când uită să se întoarcă la trecut, de unde își ia puterile și se reîncarcă.

Satul și țăranul care a dat și numele țării au ținut, fără să ceară nimic în schimb, toată suferința neamului pe umărul lor, iar dacă el, țăranul, a murit pretutindeni, a făcut-o cu gândul ca fiul lui, copiii lui să mai poată auzi plugul gemând prin pământ, colinde pe sub cer și cântec peste ape. 

Care este locul preotului în satul românesc?

În veci nu-l putem despărți pe preot de țăran, pentru că acesta tot din coasta lui vine.

Iscălitura lor, a preotului și a țăranului, nu o căutați pe pergamente și nici pe hârtie, căutați-o pe scoarța copacului, pe pământ, pe crivină, pe pereții bisericilor și ai muntelui.

Cea mai mare dramă a poporului român este de a-și pierde satul, de a deschide groapa pentru țăranul român și veșnicia lui.

Țara Românească s-a născut la sat și punctum. Cât a mai rămas din el, satul românesc este o colindă fără sfârșit, numai că trebuie să mai rămână cineva care s-o și cânte.

Hotarele sale, ale omului providențial din el, țin până acolo unde se aude cântecul mierlei și până unde se aude ciocârlia care moare cântând. El e Copacul din care au răsărit pădurea și rădăcina poporului român. A murit din destul pentru icoana din perete și pentru grădina din spatele casei, iar când comu­niștii i le-au luat pe amândouă, a sărutat plângând stâlpii casei și s-a dus unde a văzut cu ochii.

Frate, de nu vom avea grijă de satul românesc și el va pieri, vom fi cel mai sărac popor de pe pământ!

Mai apoi, trebuie să mărturisim că cea mai înaltă operă a unui popor este reprezentată de graiul lui, limba lui și trebuie să se știe pentru toți vecii că altarul limbii române este gura țăra­nului român, care rămâne pentru totdeauna cneazul ei și norocul ei. Totdeauna a plâns în limba română și s-a bucurat la fel, or, când cânta el în limba română, stăteau și apele și se aplecau crestele munților cărora tot el le-a dat nume. De aceea, pentru mine limba română este la fel de sacră ca și greaca sau latina.

Mulți dintre fiii satului au plecat. Ce se întâmplă cu ei? Ce se întâmplă cu noi? Ce trebuie să facem?

Să spunem lucrurilor pe nume. Un puțin mai bine nu te face și mai fericit.

Este adevărat, cel mai obosit de istorie este țăranul român pentru că totdeauna cei mari au trecut nepăsători pe lângă cel care nu a vrut să întindă mâna. Recu­noaștem, mai apoi, că în vechiul regim, țăranul a fost iobag pe pământul lui, l-a păscut foamea, și-a făcut loc la el în casă sărăcia.

Acest monument, țăranul român, care ne-a oferit veșnicia și pururea puterea proaspătă a
neamului, sper că nu este la capăt de drum, la capăt de cale! Lui îi datorăm atât de mult și atât de multe! De aceea, sărut mâna acestui diamant care nu a uitat să ne lase prin testament nescris nesfârșitul cântec al vieții și al morții.

Cu buzele fripte de sete și de foame, cu muierea lângă el născând întruna (averea lui), nu a încetat niciodată să dea cu sapa până la leșin, el devenind nu numai o pagină de istorie, ci istoria întreagă.

Nichita Stănescu spunea că limba română este patria lui, dar lângă frumoasele zise ale marelui poet aș mai adăuga: țăranul și satul sunt catedrale ale limbii române, catedrale care au fost prezente și în nașterea lui, și în cununia lui, și în moartea lui.

Cel mai tragic personaj al istoriei a fost țăranul român, un monument al neamului și un crucificat al istoriei. A dat totul, dar nu a cerut nimic niciodată. Viața lui a fost o Liturghie a pământului, iar trecerea la Domnul și intrarea în cer, un refugiu.

Nu a spus vreodată când a plecat că moare, ci că se duce să se odihnească și el puțin. Numai Dumnezeu l-a crezut totdeauna și i-a deschis larg porțile cerului. Două mii de ani nu a coborât de pe crucea pământului...

Acum puterea satului, copiii lui, s-a dus departe. Atât de departe, că dorul de casă le usucă și ochii, și sufletul. Și dacă n-au mai putut să vină înapoi, mama tuturor celor de aici și de acolo, Biserica neamului, s-a dus după ei cu câte o mică Românie lângă fiecare, spunându-le: Veniți aici, aproape, și mama voastră de acasă vă va învăța ca totdeauna pe sub turle, dacă păcatul vă face atât de slabi în fața morții, credința și întoarcerea acasă, iubirea vă va învăța cum să nu puteți muri niciodată! Eu sunt mama voastră de acasă și am venit să-mi caut copiii risipiți prin lume și să le spun că acasă al lor este tot acasă.

Prinț peste câmpii, holde și munți, a fost primul care a îmbrăcat fără pretenții cămașa morții pentru țara lui.

Când este cerul înnorat, uitați-vă în ochii lui nedormiți de o istorie întreagă și citiți-i bine și pe îndelete. Veți vedea acolo toată suferința și jertfa. Acoperit de peșchire, horbote și borangic, arată ca un împărat al răbdării și al chinului.

Că va fi iarna pe zăpadă, că va fi vara pe iarba verde, după el va rămâne totdeauna o dâră de sânge proaspăt ieșind dintr-o rană pururea nevindecată și cu numele lui. Totdeauna, când a plecat și el puțin, i-a fost pusă în sicriu lira vieții lui, sapa, căci zicea tot el că acolo sus trebuie prășită și grădina Domnului din cer.

Ce frumos spunea diaconul Tudor Arghezi: Numai el, țăra­nul român care a dat și numele țării, a știut să prefacă „sapa în condei și brazda-n călimară”.

Care ar fi gândul sfinţiei voastre la acest ceas omagial? O povaţă pentru cei care încă iubesc şi se regăsesc în satul românesc!

Eu, preotul Mihalache, bătrân ca și turma, îmi descopăr capul și cu fruntea goală fac plecăciune până la pământ în faţa satului și țăranului român și tare mult aș vrea să-l pipăi și să văd dacă mai este sau nu mai este el, această crucificată catedrală a lacrimilor!

Și aș mai zice încă ceva: somnul a ocolit ochii lui. N-a avut nici gură să țipe. Bucuria i-a fost străină sau aproape. Nimic n-a avut în afară de mâinile sale noduroase și grele care, ridicân­du-le în sus, chemau ploaia să răcoreas­că fruntea lui de îm­părat al pâinii și al răbdării. Rar și-au adus amin­te de el cei care trebuiau să nu-l uite. Dar el, ca un bun, n-a uitat niciodată. Din slava lui venea să se dea pe sine, preț al libertății și-al iubirii. Când la picioarele obârșiilor trecea nepre­țui­tul și se întorcea plângând în răbdătoarea humă, sub unghiile lui tăiate pe coasă plângeau înflorind semințele ierbii atotții­toare.

Cum să dai cu țăranul român la marginea istoriei, când numai el putea să ne lase un asemenea testament: „Te iubesc până la moarte și de-acolo mai departe!”.

Or, să faci din plâns o artă și din suferință academie nu este la îndemâna oricui.