Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Satul românesc, temelia autenticei noastre istorii

Satul românesc, temelia autenticei noastre istorii

Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 06 Ian, 2019

Momentul interbelic a reprezentat o bună ocazie pentru a proiecta lumea complexă a satului, rolul său vital de izvor al națiunii române, în centrul temelor de reflecție filosofică, al creațiilor literare, precum și în sfera de interes a cercetărilor sociologice, dacă ne raportăm la demersul gustian. Într-o epocă în care 80% din populația țării provenea din lumea rurală, nu trebuie să ne mire că nume mari ale culturii noastre ori instituții etalon s-au raportat la acest univers al satului, încercând să-i descifreze esența și înțelesurile abstracte.

România Mare, rezultată din fericitele evenimente ale anului 1918, a reprezentat o construcție statală care a dat ocazia națiunii române de a se afirma în concertul european al popoarelor, dar și de a se sincroniza, pentru prima dată, cu fenomenul cultural din spațiul Occidental. Anii '30, în plan politic, au însemnat eșecul demo­crației românești și alunecarea spre totalitarism, dar în plan cultural au reprezentat un moment de climax, iar nume precum Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga sunt numai câţiva din pleiada de scriitori, ­filosofi și oameni de cultură care s-au remarcat atunci.

Povestea unei fericite alegeri în rândul „nemuritorilor”

În 1937, Lucian Blaga devenea membru al Academiei Române, dar nu prin vacantarea unui loc, așa cum se întâmplă de obicei, ci prin lărgirea numărului de membri ai prestigiosului for al culturii române. Orgoliul nemăsurat al marelui savant Nicolae Iorga îi blocase accesul lui Blaga, pe fondul unor animo­zități stârnite de diferențele de abordare a unor subiecte, a receptării într-o altă manieră a unor teme și subiecte din sfera culturii naționale. Abia după un al treilea tur, Blaga fusese ales în Academie, iar evenimentul s-a produs într-un moment în care Iorga nu a putut fi prezent. A contat mult în această ecuație și sprijinul tacit acordat de către rege. Cu toate minusurile sale, legate mai ales de viața politică, în spațiul cultural, Carol al II-lea a susținut și încurajat scriitorii, artiștii și rezultatele s-au văzut - o remarcabilă efervescență creatoare și acea sincronizare de care vorbeam anterior.

Conform tradiției, noul membru trebuia să țină un „discurs de recepție”, iar interesul pentru ceea ce avea să rostească Lucian Blaga era mare, însuși suveranul și-a anunțat prezența și dorința de a prezida ședința. Mărturiile contemporanilor și ale fiicei lui Blaga despre atmosfera din jurul evenimentului sunt relevante și vorbesc despre un adevărat entuziasm al cercurilor din lumea culturală a timpului. Și așa și era. Blaga avea 42 de ani și devenea cel mai tânăr membru al Academiei, în același timp, un mare filosof român venea și diseca pentru prima dată în cuvinte simple, dar meșteșugite satul și matricea sa, iar discursul său era ascultat de rege și de națiune la radio, căci s-a luat decizia, fără precedent până atunci, ca acesta să fie transmis la Radio România.

„Satul trăiește în mine ca experiență vie”

Privit peste timp, discursul lui Blaga, rostit în acea solemnă ședință din 5 iunie 1937, este o capodoperă retorică, dar și o comunicare plină de substanță ideatică, de concepte care rezumă de departe sistemul de gândire și filosofia blagiană și înglobează elemente din opera „Trilogia Culturii”.

De ce a ales Blaga acest discurs? Un răspuns poate fi aflat chiar din conținut: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot - toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc «determinante stilistice» ale vieţii colective”.

Mergând pe acest fir al construcției discursului, prima parte a acestuia analizează raportul dintre sat și copilărie. Satul natal, copilăria ca un întreg inseparabil cum îi spune Blaga, dar și vocația religioasă a tatălui sunt amprentele personale care îl leagă de subiectul expunerii, însă, în același timp, din cuvântarea sa apar sub altă formă elementele de deal și vale care fac parte din concepția filosofică blagiană, aici fiind prezente prin antiteza dintre copilăria de la sat și cea de la oraș, dintre tradiție și modernitate.

„Ne-a menținut și salvat ca popor în veacurile de nenoroc”

Pentru Blaga satul este atemporal, este un spațiu al prezenței permanente a lui Dumnezeu, dar mai ales este un habitat care s-a format în jurul Bisericii și, paradoxal, al cimitirului. Acesta din urmă este un foarte important element pentru că înseamnă legătura cu trecutul, cu strămoșii și cu tradiția. Biserica satului copilăriei sale este locul unde, după cum frumos spune filosoful, Dumnezeu se ascundea după iconostas, „de unde îl presimţeam iradiind în lume”.

Blaga a trăit în această lume a bisericii, a credinței sătenilor, a unui creștinism asemănător celui din primele secole ale trecutului mileniu. Evident, subliniază el, lumea sătească a supra­viețuit prin tradiția populară și prin tradiția creștină, asumându-și conștient riscul de a rămâne în afara istoriei, dar câștigân­du-și, în schimb, veșnicia.

Universul acesta al satului este unul în afara istoriei, pentru că satul a „boicotat istoria”, rămânând cumva în urmă, acumulând decalaje culturale, sociale, economice, dar a fost un preț mic plătit în comparație cu ceea ce a reprezentat satul în istoria nea­mului românesc. „Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în «istoria» făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice”.

Ceea ce frapează în discursul lui Blaga este optimismul său. El crede că din cultura populară românească - aparent minoră, din esența sa spirituală pură se întrezărește „presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră”. Cu luciditate, filosoful încheie discursul obiectivând satul și locul său în matricea creativă a culturii noastre:

„Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.

O cultură majoră nu se realizează prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor.”

În loc de încheiere

Discursul lui Blaga este și astăzi, la mai bine de opt decenii, un reper. El ne vorbește despre valorile perene ale lumii româ­nești de ieri și de azi: satul, Biserica și tradițiile păstrate aici nealterate de prefacerile lumii. Ele sunt, în viziunea filosofului, cheia satului românesc la aspirația de cultură majoră. Și așa și este!

Desigur, astăzi, în lumea noastră a zborului pe lună și a internetului, nu mai poate fi vorba de boicotul istoriei și de a trăi în afara istoriei, dar cred că putem trăi în mijlocul prezentului istoric conservând satul, universul său, credința sa și, de aici, cum frumos spunea Lucian Blaga, să luăm contactul cu centrul generator al culturii și valorilor populare și să-l transformăm în ceva, poate chiar într-o cultură majoră...