Schimonahul Ghedeon Chelaru, comoară duhovnicească a Sfântului Munte

În urmă cu câteva decenii, schimonahul Ioan Șova (†2008) - „cronicarul bisericesc din pustia Colciului” - scria despre chilia Sfântului Gheorghe de la Colciu că este strâns legată de numele bătrânului Ghedeon Chelaru, cel care a fost și starețul Cuviosului Dionisie Ignat (†2004). Astfel că luni, 30 august, la 42 de ani de la trecerea sa la Domnul, se cuvine să consemnăm câteva lucruri despre această floare duhovnicească aleasă din Grădina Maicii Domnului.

Tânărul Gheorghe Chelaru s-a născut în primăvara anului 1897, la data de 16 martie, în comuna Gâdinți din județul Neamț, din binecredincioșii părinți Constantin și Maria, având și două surori. Tatăl său avea slujirea de dascăl la biserica din sat, iar mama acestuia era casnică. După ce a parcurs cele patru clase primare la școala din sat, a lucrat la Palatul prințului Bogdan din aceeași localitate. Serviciul militar l-a efectuat în cadrul Regimentului 4 Infanterie din Roman, îndeplinind funcția de furier. În timpul Bătăliei de la Mărășești (august- septembrie 1917), regimentul era pe front, în plină luptă cu ofensiva germană. Prin intervenția prințului Bogdan, sergentul Gheorghe Chelaru rămâne cu serviciul la cancelarie, scăpând cu viață. Majoritatea camarazilor săi au căzut pe front în slujba neamului.

Se pare că după serviciul militar tânărul Gheorghe s-a căsătorit. Nu după mult timp, însă, în urma unui vis în care i s-a arătat Maica Domnului și fiind covârșit de purtarea de grijă a Domnului, Care l-a scăpat cu viață de pe front, se hotărăște să devină monah și să își afierosească viața în slujirea lui Dumnezeu. Astfel că și el, și soția sa, cu bună înțelegere, au luat calea mănăstirii, el spre Sfântul Munte, iar ea la o mănăstire de monahii din țară. Referitor la plecarea sa din lume, părintele Ghedeon mărturisea într-o scrisoare din luna ianuarie a anului 1929: „Călugărul s-a lepădat pentru Dumnezeu de toate petrecerile din lume și dulcețuri, de tată, de mamă, de frați și surori - unii ca mine și de nevastă. Parcă nu aș fi avut și eu dragoste să trăiesc în lume. Dar am vrut să slujesc lui Dumnezeu în liniște”.

Ajuns la Athos și însetat fiind de viața călugărească, tânărul Gheor­ghe merge direct la chilia Sfântului Gheorghe din Kapsala, sub ascultarea ieroschimonahului Gherasim Sperchez (†1932), duhovnic renumit, originar din Zărnești, Brașov. Această chilie, aflată în apropierea capitalei athonite Careia (gr. Karyes), era locuită de monahi ardeleni și se afla în plină dezvoltare, având și o rânduială liturgică temeinică.

După câțiva ani de formare monahală în tradiția specifică Sfântului Munte, sub ochiul ager al starețului Gherasim, fratele Gheorghe a fost tuns monah, primind numele de Ghedeon. Datorită faptului că era o fire cultivată și descurcăreață, având și „darul de a se lipi ușor de oameni”, tânărul monah este trimis în România la puțin timp după tundere, pentru a strânge ajutoare pentru chilia Sfântului Gheorghe. Timp de aproximativ patru ani s-a ostenit să își îndeplinească ascultarea, întorcându-se în Athos cu o sumă considerabilă pentru acea perioadă: 600.000 de lei. Datorită numărului viețuito­rilor de atunci de la chilie, dar și din alte considerente, ieroschimonahul Gherasim, cunoscând maturitatea duhovnicească a ucenicului și așeza­rea acestuia, îi dă în stăpânire chilia Sfântului Tihon de Zadonsk.

La scurt timp, părintele Ghedeon îi cunoaște pe frații Ignat: ieromona­hul Ghimnazie și ierodiaconul Dionisie, care viețuiau în sărăcie și nevoință la chilia Bunei Vestiri de pe moșia Mănăstirii Pantocrator, fiind o regiune de pustie cu mai multe lipsuri, fără grădină și altele. Arhimandritul Antipa Dinescu (†1942), cel mai cunoscut duhovnic român din prima jumătate a secolului XX în monahismul athonit, trăia la coliba Înaintemergătorului de pe moșia Mănăstirii Stavronikita, aproape de chilia celor doi frați. Cu binecuvântarea acestuia, monahul Ghedeon îi ia pe părinții Ghimnazie și Dionisie, formându-se astfel în 1932 noua obște de la chilia Sfântului Tihon din Kapsala. Aici, părinții s-au ostenit să îngrijească locul, dar posibilitatea găzduirii unui număr mai mare de călu­gări era limitată. În acest sens, stare­țul Ghedeon încearcă să găsească un loc mai potrivit, iar în 16 martie 1937 cumpără chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Colciu, cu prețul de 136 de lire turcești. Această chilie avea teren mult, livadă de măslini, vie, dar și arsana (port) la mare, însă a fost nevoie de multă trudă pentru reparații și construirea altor corpuri. În obștea condusă de starețul Ghedeon s-au adunat până la 10 călugări. De reținut este faptul că o parte au rămas la chilia Sfântului Tihon și astfel au reușit să țină amândouă lăcașurile, care și astăzi sunt locuite de părinți români.

În vederea construcțiilor care trebuiau finalizate, starețul pleacă din nou în România în 1939, pentru strân­gerea de noi ajutoare, dar este reținut în țară atât de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, cât și de instaurarea regimului comunist ateu.

Despre perioada petrecută în România până la venirea în Sfântul Munte nu se cunosc foarte multe detalii. Din mărturiile unor persoane, la a căror familie părintele Ghedeon a poposit în mai multe rânduri atunci când era în țară, aflăm că ar fi slujit și la Mănăstirea Cernica. Cu sigu­ranță a poposit și pe la Schitul Darvari, cumpărând mai multe cărți de psaltichie necesare pentru privegherile și slujbele din Sfântul Munte, de la părintele Teofilact.

Cert este faptul că și-a păstrat rânduiala monahicească și că lucra rugăciunea, fapt pentru care atunci când s-a întors la chilia Sfântului Gheorghe din Colciu, deși era slăbit trupește, avea o mare tărie duhovnicească și a fost recunoscut în­deobște în spațiul athonit ca un bătrân îmbunătățit.

În acest sens, monahul Moise Aghioritul (†2014), bine-cunoscutul scriitor athonit, în lucrarea sa intitulată „Marele Pateric al virtuoșilor părinți aghioriți din secolul XX”, consemnează următoarele despre sta­rețul Ghedeon: „A fost o comoară duhovnicească a Sfântului Munte. A fost un adevărat stareț athonit auten­tic, recunoscut atât de români, cât și de greci. Își ținea canonul cu strictețe și îl numea ca fiind «aur de mult preț». Se depărta de vorbe deșarte, de bârfe. Mereu binecuvânta, ierta și mângâia. În ispite avea ca rezolvare ajutorul Preasfintei, al cărei Para­clis îl cânta adesea. Avea continuu în gura lui rugăciunea lui Iisus.”

Întoarcerea în Sfântul Munte s-a petrecut în 1963, an în care se sărbătoreau 1.000 de ani de monahism athonit. Atunci, părintele Ghedeon, precum cerbul care însetează de izvoarele apelor, reușește să ajungă, după multe încercări, la iubitul său lăcaș de nevoință din pustia Colciului. Acolo îi găsește pe cei patru viețuitori: duhovnicul Ghimnazie Ignat (†1965), ieroschimonahul Dionisie Ignat (care a dus greul organizării și vieții du­hovnicești a chiliei), schimonahul Agatanghel (†1971) și schimonahul Arsenie (†1967). Nu după mult timp, trei dintre aceștia au trecut la Domnul și, vreme de câțiva ani, singurii viețuitori ai chiliei Sfântului Gheorghe au fost părinții Ghedeon și Dionisie. În luna octombrie a anului 1977, au venit de la Mănăstirea Sihăstria-Neamț rasoforii Ioan Șova și Ilarion Dincă, cel din urmă având să plece în 1979 la chilia Sfântului Ipatie, unde a și trecut la Domnul, în anul 2004.

În aprilie 1979, după hramul Sfântului Gheorghe, starea de sănătate a bătrânului Ghedeon a început să se șubrezească tot mai mult, iar din luna iunie nu a mai participat nici la biserică, nici la masa de obște.

La 28 august 1979, într-o zi de luni, bătrânul Dionisie a mers la Mănăstirea Dohiariu, unde se află icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea, iar a doua zi, de praznicul Tăierii capului Înaintemergătorului, a slujit Sfânta Liturghie la chilia vecină, unde era stareț bătrânul Ioan Guțu (†1996). În dimineața zilei de 30 august, bătrânul Ghedeon a fost conștient până în timpul Utreniei, după care a început să respire greu și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, adormind în Domnul, cu pace. A fost înmormântat ziua următoare, joi, 31 august, slujbă la care au participat șapte ieromonahi.

Bătrânul Ghedeon avea o mare bogăție de sfaturi și învățături pentru cei care îl căutau. El respecta mult tipicul vieții călugărești din Sfântul Munte Athos, fiind elementul de care depinde mult vigoarea vieții duhov­nicești. Părintele îi încuraja și pe alții să iubească această rânduială și, mai ales, să o trăiască. Spunea că îndeplinirea canonului și a metaniilor, dimineața, înainte de slujbă, are valoare duhovnicească precum aurul. De asemenea, era un om care avea multă răbdare și blândețe și se păzea de a cleveti și osândi pe alții. Iubea foarte mult slujbele în sobor. Așa cum ne încredințează părintele Ioanichie Bălan, „cuviosul cronicar al sfinților”, părintele Ghedeon spunea despre români că sunt un popor smerit, blând și care se întoarce ușor spre pocăință, „numai să aibă cine îi învăța”.

Până astăzi, sunt creștini care dau mărturie de ajutorul și influența pe care a avut-o cuviosul părinte asupra vieții duhovnicești a părinților lor sau a altor familii de credincioși.

Redăm câteva cuvinte ale stare­țului Ghedeon, rămase peste vreme ca un testament duhovnicesc, asumat în mod real de ucenicul său, Cuviosul Dionisie: „Să țineți cu dinții de Biserică; orice ar fi, să faceți pravila după tipic. Să faceți canonul de metanii și închinăciuni, mai ales noaptea, că are valoare de aur. În restul timpului, ce se poate face pe lângă casă, noi n-am venit aici argați și să răsturnăm munții, facem ce putem. Tot timpul să fiți cu rugăciunea «Doamne, Iisuse» în minte”. Să avem parte de rugăciunile lui!

(Monah Nectarie Munteanu)