Schitul Berca, renaștere prin rugăciune și jertfă

Redeschiderea unui așezământ monahal se aseamănă unei nașteri. Schitul Berca, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, a fost readus la viață, după o lungă perioadă, în 2003. El se redă astăzi pe sine curat, deopotrivă cultului și comunității, născut din voie cerească, dragoste, durere și bucurie. Aici, eternitatea a îmbrăcat chipul rugăciunii continue, al picturii lui Pârvu Mutu și al tradiției con­fec-ționării camilafcelor din lână.

În regretabila noastră ignoranță ne mai întrebăm uneori cum se mai poate face utilă comunității o mănăstire veche, aproape distrusă de neglijențe umane și, mai ales, cu ce ne-ar mai putea surprinde, de vreme ce, mai jos de ea, preoți vrednici au ridicat biserică nouă, în care ne putem ruga, în condiții incomparabile de confort. Pentru a afla răspuns, ar trebui să mergeți la Schitul Berca, din localitatea cu același nume din județul Buzău. Acolo veți dobândi înțelesul profund al cuvântului jertfă. Căci tot ceea ce s-a făcut acolo, de la data la care vrednicul de pomenire Arhiepiscop Epifanie Norocel a rânduit redeschiderea schitului, se înglobează în sensul adânc al jertfelniciei.

Mai aproape de Dumnezeu

În ziua în care am vizitat schitul, vara încingea aerul zilei până la incandescență. Odată ajunși însă pe vârful dealului unde se află așezământul, pacea și liniștea sufletului au stins întrucâtva dogoarea. Aici, adunate între zidurile de cărămidă ale schitului, patru maici aduc, în cel mai nobil sens al înțelesului, jertfă lui Dumnezeu și semenilor, reașezând schitul în rânduiala firească, fără de care echilibrul lumii poate s-ar prăbuși. Aici, cele patru monahii lucrează cu rugăciunea și cu mâinile lor cea mai frumoasă și mai trainică zidire: cea a sufletului. Printr-o dăruire exemplară, ele au reușit să scoată la lumină, după o muncă sisifică de șase luni, dantelăria în piatră a bisericii și să extragă din pardoseala de bolovani de râu, după alte șase luni, smoala topită și scursă pe ea. Apoi, în neîncetată rugăciune, îndrumate de maica Trifilia Bratosin, de 93 de ani, adaugă, clipă de clipă, o întregitoare jertfă a mâinilor, confecționând din lână tradiționalele camilafce monahale, perpetuând peste ani o tradiție ce se mai păstrează în puține așezăminte monahale din țară. 

„Ctitoria brâncovenească a stolnicului Mihalcea Cândescu, a soției sale Alexandrina Cantacuzino și a fiilor lor Șerban, Mihalcea și Moise, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a redeschis la 1 octombrie 2003. Până la acea dată funcționase ca biserică de parohie. Ca mănăstire a funcționat de la 1694 până la secularizarea lui Cuza. Eu am fost transferată aici singură, de la Mănăstirea Rătești. Și tot singură am stat șapte ani. În 2004, au început, cu ajutorul Secretariatului de Stat pentru Culte, lucrările de restaurare a picturii. S-a decopertat fresca de secol XIX, realizată de Nicolae Teodorescu și Gheorghe Tattarescu, și a rămas doar cea originală a lui Pârvu Mutu. După 2005 nu am mai obținut fonduri până în toamna anului 2014, când, prin mila lui Dumnezeu, cu ajutorul Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, și al Secretariatului de Stat pentru Culte am mai primit o finanțare, prin care vor fi realizate lucrări de integrare-culoare. Suntem aici doar patru maici, dintre care două mai în vârstă, transferate de la Mănăstirea Rătești, după alunecarea de teren de acolo din vara anului 2014: Trifilia Bratosin, de 93 de ani, maica noastră spirituală, și Lavrentia Popa, de 84 de ani. Împreună încercăm să ducem mai departe istoria, viața spirituală și frumusețea acestui așezământ. Noi suntem printre puținele care mai păstrăm tradiția confecționării camilafcelor din lână. De la maicile în vârstă am învățat să ne îndeletnicim cu munca și cu rugăciunea și dorim să ducem mai departe această tradiție. Nu am abandonat nici în cele mai grele momente această ascultare. Permanent spunem rugăciunea lui Iisus și celelalte pe care le-am învățat. Dacă nu am fi investit dragoste și rugăciune, tradiția s-ar fi pierdut. Astfel, schitul nostru se face folositor lumii. Pacea pe care o tot căutăm nu o putem găsi în altă parte decât într-un locaș de cult, unde în taina sufletului vorbim cu Dumnezeu și cu înaintașii noștri, care s-au jerfit și ne-au lăsat nouă ceea ce avem astăzi. Nu foarte multe persoane ajung aici. Dar pentru cele care vin avem biserica permanent deschisă. Ei îmi spun că aici primesc bucurie și liniște sufletească. La asta contribuie sfințenia locului, slujbele, pictura lui Pârvu Mutu, care este încărcată de taină și duh, și slujirea noastră făcută cu smerenie. Pentru mine, important este că acela care trece pragul schitului să-și găsească pacea și liniștea între zidurile lui. Cine îmi mărturisește că aici s-a recules și că s-a simțit măcar un minut aproape de Dumnezeu mă face bucuroasă și fericită”, ne-a mărturisit maica stareță Casiana Paiu.

Rugăciune continuă

Apoi, maica Eufrasia Crăciun ne-a vorbit despre rucodelia (lucrul mâinilor monahilor) care se face aici: „Încă de la începuturile monahismului în obște, inițiat de Sfântul Pahomie cel Mare, a munci și a te ruga este principiul de la care nu se abate nici un monah și prin care nu lasă nici timpul să zboare aiurea, nici mintea să se împrăștie. Totdeauna concentrează rugăciunea în inimă și în lucrul mâinilor. Astfel, pravila bisericească și rugăciunea au continuitate în ascultări și în lucrul mâinilor. Cu psalmi, cu rugăciunea inimii, monahul se îngrijește și de cele materiale. Confecționarea camilafcelor din lână este un proces îndelungat. Începe cu spălatul manual al lânii țigaie, fără detergent, continuă cu uscarea, scărmănatul, pieptănatul de două ori. După primul pieptănat, lâna se strânge păpuși, sau colăcei, cum spunem noi, și stă așa un timp pentru a se întinde firul. După un an (noi pregătim în fiecare an alte lânuri, alte etape ale prelucrării), lâna se piaptănă a doua oară, după care se întinde din nou. Abia după al patrulea pieptănat se fac caierele, când rămâne doar inima lânii, și apoi se toarce foarte subțire. Se țese și se pregătește stofa, care se vopsește, se întinde și se confecționează camilafca. Tot acest proces este o continuă rugăciune”, ne mărturisește maica Eufrosia.

Și tot rugăciune rămâne și pelerinajul nostru, căci aici, la Berca, ne-am simțit și noi, pentru mai bine de un ceas, colucrători în duhul adânc al jertfei pe care aceste maici o depun clipă de clipă pe altarul slujirii semenilor.