Scrisoarea către adolescenţi a Sfântului Vasile cel Mare

În primele secole creştine, în epoca în care comunitatea Bisericii, deşi în lume, tindea tot mai mult să se manifeste ca o entitate distinctă, cu rigori, valori, criterii, norme, năzuinţe evident superioare celor existente în spaţiul public (şi privat) al Antichităţii păgâne, una dintre marile dileme ale familiilor convertite la creştinism privea problema educaţiei copiilor/tinerilor. Concret, primele generaţii de creştini îşi puneau întrebarea dacă e bine sau nu să-şi trimită copiii să înveţe în şcolile publice păgâne.

Această dilemă privea mai ales aristocraţia creştină, întrucât vorbim despre o epocă în care problema educaţiei generalizate nu se punea nici măcar la nivel proiectiv. Pentru creştinii săraci, care primeau o educaţie elementară în cadrul familiei, Biserica a reprezentat şi un remarcabil factor educogen adăugat celei existente. Amintim doar de marii predicatori din primele secole, ale căror cuvântări (gratuite, spre deosebire de cele ale retorilor epocii) erau şi adevărate tratate de cultură generală. Părinţii din „secolul de aur“ au filtrat şi au urcat în amvonul Bisericii ştiinţa care se preda în academia păgână, făcând-o accesibilă maselor largi - un proces de culturalizare susţinut de Biserică şi despre care s-a vorbit prea puţin.

Revenind la dilema în care erau puse familiile aristocratice creştine de acum 2.000 de ani, de a-şi îndrepta sau nu copiii spre şcolile păgâne care, deşi se bucurau de un prestigiu deosebit, ar fi putut totuşi, prin cunoştinţele predate ori prin mediul eterogen, să afecteze moral pe copiii şi tinerii creştinilor, raţiunea şi echilibrul au triumfat. Această decizie a produs ulterior efecte formidabile, contribuind, în cele din urmă, indirect, însăşi triumful Bisericii.

În scrierile Părinţilor primelor două veacuri, nu se afirmă nicăieri, categoric, dacă e oportună sau nu prezenţa copiilor creştini în şcolile păgâne, probabil din cauza lipsei de alternativă sau poate pentru încrederea totală pe care o aveau creştinii de la începuturi în capacitatea Evangheliei de a converti şi de a-şi dovedi superioritatea faţă de alte moduri de a privi şi înţelege lucrurile. Totuşi, din loc în loc, apar discrete aprecieri pozitive la adresa învăţăturilor predate în şcolile antice. Faptul este explicabil prin aceea că înşişi cei mai remarcabili autori ai primelor două veacuri creştine, convertiţi la vârste mature, erau beneficiari ai şcolii păgâne. Dată fiind situaţia, concluzia nu putea fi decât una singură: şcoala păgână nu poate fi o piedică de netrecut în drumul spre Hristos.

„Să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul“

Cel care avea să ofere primul principiu ferm, clar în problema raportării la cultura păgână (implicit, viza şi şcoala care o prezenta şi perpetua) a fost Sfântul Vasile cel Mare (330-379): „Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm“.

Acest enunţ Sfântul Vasile cel Mare îl face în Omilia a XXII-a către tineri - Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni. Epistola este adresată unor „copii“ aflaţi în perioada de studii, vârstă care coincidea, cel mai probabil - atunci, ca şi acum -, cu cea a adolescenţei. Deşi în opera amintită destinatarii nu sunt menţionaţi, se face, totuşi, referire la o „înrudire de sânge“ cu adresanţii, fapt care conduce, logic, la concluzia că ar fi vorba despre rude (mai apropiate ori mai îndepărtate) ale ierarhului. Acest amănunt are relevanţă în context, întrucât putem presupune că, în epistola citată, Sfântul Vasile a investit maximum de atenţie, afecţiune, iar sfaturile se îndreaptă către nişte ţinte foarte bine cunoscute (un principiu pedagogic şi catehetic demn de urmat!), fapt care reiese cu prisosinţă pe parcursul textului. Poveţele Sfântului Vasile cel Mare nu par a fi determinate de evenimente pozitive ori negative din viaţa tinerilor vizaţi, ci, mai degrabă, din admiraţia autorului faţă de elanul tinerilor aflaţi înaintea oceanului de cunoştinţe ce li se deschide înainte, în spaţiul şcolar. Ceea ce-şi propune şi ceea ce încearcă Sfântul Vasile este să-i înzestreze pe entuziaştii şcolari măcar cu o busolă şi cu o hartă aproximativă a oceanului de cunoştinţe ce li se pune înainte.

„Nu sunt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane“

Sfântul Vasile atenţionează asupra faptului că mintea şi sufletul nu trebuie predate, încredinţate fără rezervă decât lui Hristos. În rest, în ceea ce-i priveşte pe autorii de texte profane ori cu provenienţă necreştină, este lansat avertismentul: „nu trebuie să daţi cu totul acestor băr-baţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte“.

Foarte interesant este că, venind vorba despre „cealaltă viaţă“, ierarhul capadocian recunoaşte că există în învăţătura creştină elemente care nu pot fi înţelese de cei mai tineri: „nu-i cu putinţă, din pricina vârstei voastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi“, iar ca alternativă şi pregătire pentru înţelegerea profunzimii Scripturii, Sfântul Vasile recunoaşte valoarea conţinuturilor educative necreştine, chiar îndemnând „să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre“.

În mod categoric, „nu sunt nefolositoare pentru suflet învăţăturile profane“, însă se cere spirit critic şi discernerea atentă între învăţăturile pozitive şi cele discutabile. De pildă, „când (poeţii - n.n.) vorbesc de faptele sau cuvintele bărbaţilor buni, să-i iubiţi, şi să-i imitaţi, şi mai ales să încercaţi să fiţi nişte oameni ca aceia“. Dimpotrivă, „nu vom lăuda pe poeţi nici când spun vorbe de ocară, nici când batjocoresc, nici când înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici când spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cântece neruşinate“.

După un „tur de forţă“ prin scrierile antice, spre a demonstra destinatarilor epistolei că au de-a face cu un „cunoscător“, Sfântul Vasile lansează încă un criteriu clar în selectarea diverşilor autori necreştini - măsura în care aceştia propovăduiesc virtutea, ca ţintă a căutărilor omului: „Aproape toţi scriitorii renumiţi prin înţelepciunea lor au lăudat, mai mult sau mai puţin, virtutea. Acestor scriitori se cade să le dăm crezare şi să căutăm să punem în practică cuvintele lor“.

„A căuta să fii elegant este tot atât de ruşinos ca a trăi în desfrâu“

Preocuparea tinerilor pentru înfăţişarea exterioară a fost dintotdeauna o constantă, fapt ce reiese şi din atenţionarea arhiereului capadocian: „A te îngriji de aranjatul părului şi de haine mai mult decât e necesar este, după cuvântul lui Diogene (Diogene Cinicul - 413-327 î.Hr. - n.n.), sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu ori a strica altora casele. Este, oare, vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una, şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?“.

Remarcăm nuanţele din observaţiile de mai sus, care nu sunt, de fapt, porunci, interziceri categorice, ci, mai degrabă, îndemnuri la maturitate, la raportarea faţă de elemente de modă (tunsoare, vestimentaţie) cu discernământ. Adică, „aranjatul părului“ nu este interzis, însă nici nu trebuie să devină o preocupare centrală. Tot aşa, în alegerea hainelor nu trebuie scăpat din vedere rostul primar al acestora. În fine, a fi „elegant şi a fi numit de alţii elegant“ nu se referă la maniere ori la conduita de bun-simţ, ci la tentaţia aproape irezistibilă a tinerilor de a fi „la modă“, de a-şi atrage admiraţia celorlalţi prin stilul vestimentar însuşit. Foarte probabil ca „eleganţa“ de care vorbeşte Sfântul Vasile să poată fi corelată cu faptul de a fi „cool“, noţiune atât de frecventă în limbajul valorizator al adolescenţilor de astăzi.

Dacă am încerca să creionăm un profil psihologic al tinerilor cărora li se adresează Sfântul Vasile cel Mare, probabil că rezultatul ar frapa prin similaritatea cu tinerii de la începutul secolului al XXI-lea. Atenţia ierarhului pentru argumentări rea-liste, convingătoare, tentante lasă să se înţeleagă faptul că adolescenţii de acum 17 veacuri erau la fel de insensibili la patetisme ori abordări moraliste ca şi cei de astăzi. Din acest motiv, Sfântul Vasile evită parcă noţiunile oarecum abstracte, cum ar fi cea de păcat, ci răsuceşte din exterior către interior setea pentru valoare şi pentru experienţă esenţială, în încercarea de a contracara pericolul eşuării în patimi, care, în perioada critică a transformării copilului în adult, par a avea substanţă metafizică. Dând dovadă de o fină cunoaştere a psihologiei adolescentului, Vasile cel Mare atrage atenţia asupra unor orizonturi ale „concreteţii“ fiinţei, care, deşi nu atât de evidente precum trupul, conţin ceea ce ne defineşte ca oameni: „A-ţi da toată silinţa ca trupul să fie mult prea îngrijit înseamnă a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi a nu înţelege porunca înţeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul; şi este nevoie de multă înţelepciune, cu ajutorul căreia fiecare dintre noi, oricare, ajunge să se cunoască pe el însuşi“.

„Boala de a fugi de oamenii cu gânduri bune“

Într-o vreme în care actuala industrie a divertismentului era, pur şi simplu, imposibil de imaginat, arhiereul capadocian atenţiona totuşi asupra efectului incitator ce rezultă din asocierea muzicii cu mesajul dăunător sufleteşte, atenţionând cât „de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un cântec desfrânat! De aceea trebuie să luaţi parte la această muzică la modă acum, tot atât de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă“.

Finalul deschis al epistolei aruncă o nouă lumină asupra pedagogului Vasile cel Mare, care este conştient că educaţia nu înseamnă proferare, cerinţă imperioasă, ci, mai ales, relaţie, că educarea tinerilor este un proces amplu, îndelungat, dar care trebuie să valorifice optim orice moment pentru a propune ideile, noţiunile esenţiale unei anumite etape de dezvoltare psihosomatică: „V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii“. În definitiv, construirea şi păstrarea unei relaţii de încredere cu tinerii este cea mai mare reuşită şi lucrul care trebuie să preocupe cel mai mult, de vreme ce autorul încheie scrisoarea cu următorul îndemn-rugăciune: „Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi niciodată cuprinşi de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune“.

În întreaga epistolă pulsează un ton condescendent şi blând, care dovedeşte că educaţia, mai ales educaţia tinerilor, se face cu dragoste şi cu smerenie din partea educatorului. Această atitudine, din partea unui spirit ferm, dar şi a unui mare ascet, cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, sugerează că voinţa, adesea îndărătnică şi, pe alocuri, egoistă, a adolescenţilor nu poate fi înduplecată decât în modul în care Hristos a înduplecat lumea: prin smerenie şi prin dragoste.

„E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul“

▲ Fragment din Omilia a XXII-a către tineri - Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni, a Sfântului Vasile cel Mare ▲

Omul înţelept trebuie să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi după glorie şi de a face pe placul mulţimii; trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare a vieţii, încât chiar dacă ar trebui să se împotrivească tuturor oamenilor, chiar de ar fi să rămână fără glorie şi să-şi pună viaţa în primejdie pentru bine, să nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune. În ce s-ar deosebi, oare, cel care nu are o purtare ca aceasta de acel sofist egiptean care, ori de câte ori voia, se prefăcea în plantă, în animal, în apă şi în orice altceva? Unul ca acesta va lăuda acum dreptatea înaintea celor ce o preţuiesc, iar mai târziu va vorbi împotriva ei, când simte că nedreptatea este aprobată. Aşa fac linguşitorii! Şi, după cum polipul ia culoarea pământului pe care stă, tot aşa şi un om ca acesta îşi schimbă gândirea după părerile celor cu care stă de vorbă.

Dar, toate acestea le vom învăţa mai bine din scrierile noastre. Cele spuse acum sunt numai o schiţă a virtuţii, scoasă din lucrările scriitorilor profani. Cei care strâng cu grijă folosul din fiecare lucru adaugă, ca fluviile cele mari, din toate părţile, multe la cele ce au. Cuvintele spuse de poet: „Adună puţin câte puţin“ nu se referă atât la creşterea bogăţiei, cât la înmulţirea cunoştinţelor. Când fiul lui Bias a plecat în Egipt şi l-a întrebat pe tatăl său ce să lucreze spre a-i face cât mai multă plăcere, Bias i-a spus: „Adună merinde pentru bătrâneţe!“. Bias a numit virtutea merinde, dar i-a pus hotare mici, că a amăgit folosul virtuţii numai la viaţa aceasta, pământească. Dar, chiar dacă mi-ai vorbi de bătrâneţea lui Tithon sau a lui Arganthonios, sau a lui Matusala al nostru, cel cu viaţa foarte lungă, despre care se spune că a trăit nouă sute şaptezeci de ani, chiar dacă ai măsura tot timpul de când sunt oameni pe pământ, aş râde ca de nişte păreri de copil gândindu-mă la timp, cât este de lung şi fără de bătrâneţe, al cărui sfârşit nu ni-l putem închipui, după cum, nu mai puţin, nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor.

Pentru această viaţă veşnică v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că e greu şi că e nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii. Voi însă, din cele trei feluri de boală ce există, să nu păreţi a suferi de o boală trupească ce nu se poate vindeca şi nici să nu aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sunt fără vindecare. Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor; cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care, în nici un chip, nu se poate vindeca nu primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune!