Se pot săvârşi slujba Înmormântării şi pomeniri pentru creştinii cărora li se incinerează trupul după moarte?

Incinerarea sau cremaţia este un procedeu care presupune arderea trupului uman mort, la temperaturi de peste 900º C, în cuptoare speciale, pentru combustie fiind folosite diverse substanţe inflamabile: ulei, motorină, cocs, gaz metan sau alţi compuşi chimici (propan etc.). Procesul de ardere durează între 1 şi 2 ore, rezultând cca 2-3 kg de cenuşă, care este apoi râşnită pentru a se obţine o granulaţie cât mai fină. Cenuşa se poate păstra în urne funerare, care se depozitează în locuri special amenajate, numite „columbare” sau „dumbrăvi de urne”. Unele persoane ţin aceste urne acasă, pentru a „simţi” că defunctul incinerat este „aproape de cei dragi”. În anumite spaţii culturale din Orient, această cenuşă este împrăştiată în ocean, pe ape curgătoare sau în grădini, pe flori ori direct pe iarbă.

Incinerarea sau cremaţia este o practică funerară de sorginte precreştină, care, în vechime, era uzitată îndeosebi în Extremul Orient, în spaţiul budist, iar în Europa, sporadic, de către greci şi romani şi, ceva mai nou, de către triburile germanice. Istoricii şi antropologii consideră însă că cea mai veche şi mai răspândită practică funerară, existentă în toate etapele istoriei, la toate popoarele, în toate culturile şi religiile este înhumarea trupului omului decedat. Ca şi în iudaism, în creştinism, după decesul unui om, se procedează la înmormântarea trupului ca formă finală de cinstire a persoanei umane, pe temeiul teologic al valorii omului - creaţie a mâinilor lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, incinerarea corpului uman a străbătut prin secolele creştine ca o alternativă la ritualul înmormântării. Sociologii consideră că tendinţa de a refuza înhumarea şi de a accepta distrugerea trupului celui decedat prin foc sau aer fierbinte s-a accentuat în Europa şi în întreaga lume începând cu finalul secolului al XVIII-lea, sub influenţa ideilor iluministe, devenind deja, în prima parte a secolului XX, un „trend” legat de sfârşitul pământesc al omului. S-a afirmat adesea şi că execuţiile publice, prin ardere pe rug, pe care Inchiziţia le-a practicat mai bine de patru secole, pentru sute de persoane, au inculcat în mentalul occidentalului ideea incinerării. De asemenea, nefastul experiment nazist al lagărelor de exterminare de la Auschwitz Birkenau, Dachau ş.c.l., folosind moartea prin gazare, înfometare, muncă epuizantă sau experimente medicale, apoi incinerarea pentru milioane de oameni, a arătat lumii de la jumătatea secolului XX că aberaţiile pe care le generează ideologia rasismului culminează cu anularea valorii persoanei umane. Această pagină tristă din istoria modernă a fost urmată de alta, susţinută pe precepte atee sau nihiliste. Mai mult de şase decenii de comunism, în unele ţări din estul Europei, între care şi România, au adus, pentru nomenclaturişti, „moda” refuzului înmormântării creştine şi a ducerii la crematoriu a trupurilor fără viaţă. Astfel se explică cum ideea a subzistat şi practica a proliferat, făcând ca în postmodernitatea începutului de secol XXI incinerarea să fie nu doar acceptată, ci chiar solicitată de multe persoane.

În prezent, în ţări precum Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Cehia, Ungaria şi pe continentul australian, incinerarea morţilor este solicitată în peste 70% dintre cazuri. În SUA, unde funcţionează în prezent 2.612 crematorii, se apelează la arderea trupurilor la mai mult de 50% dintre cei decedaţi; în state americane precum Washing­ton, peste 75% dintre persoane optează pentru incinerarea trupului, după moarte. În alte ţări europene, precum Slovenia şi Elveţia, procentul acestui segment de populaţie depăşeşte deja 85%. În Extremul Orient, acceptarea cremaţiei este un element de bază, de pildă, pentru credinţa unui bun „hindi”, iar prin religie tradiţia arderii trupului mort a devenit, de peste trei milenii, parte din cultura acestui areal. În Japonia, unde funcţionează peste 1.520 de crematorii, 99,96% dintre trupurile celor care mor sunt arse; în Singapore şi Hong Kong, peste 77% dintre persoanele decedate sunt incinerate.

 În ţările respective, incinerarea este susţinută de o legislaţie specifică, preluată şi aplicată, cu acomodări şi particularităţi, la nivel internaţional. Având pretenţii etice, această legislaţie este susţinută şi promovată de unele organisme precum „Federaţia Internaţională de Incinerare” şi este motivată de o întreagă literatură, care se încadrează în genul „death studies” şi care susţine implementarea, generalizarea şi normalizarea ideilor cremaţioniste în mentalul colectiv. 

Practica incinerării în România, în trecut şi prezent

În România nu a existat niciodată şi nu există nici astăzi o preocupare semnificativă pentru incinerare. Nici construirea crematorului „Cenuşa” din Bucureşti (1928), nici existenţa altor câteva instituţii similare în ţară (Vitan-Bârzeşti, Oradea, Moldoveneşti-Cluj), nici opţiunea unor personalităţi (precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Grigore Antipa, Silviu Brucan, de curând Sergiu Nicolaescu şi Cristina Ţopescu) de a-şi da, testamentar, după moarte, trupurile spre ardere nu au reuşit crearea unei neo-tradiţii favorabile cremaţiei, în detrimentul ritualului creştin al înmormântării. Statisticile arată că, din 1928 şi până în prezent, în România au fost incinerate corpurile a peste 70.000 de persoane, creşterea semnificativă a numărului de opţiuni pentru acest procedeu (de la 348 la 1.698 pe an) înregistrându-se în perioada 1948-1988. Totuşi, sub presiunea unei societăţi care se îndepărtează de izvoarele creştine şi reînvie tradiţii ancestrale păgâne, prin influenţa subculturală şi anticreştină a unei părţi din mass-media, se întrevăd schimbări îngrijorătoare de mentalitate şi la noi în ţară. Statisticile arată că, în prezent, anual, în România sunt duse la crematoriu şi arse trupurile a peste 1.000 de persoane. Este previzibil deci că, în viitor, pe fundalul unei secularizări tot mai evidente a societăţii în care trăim, multe persoane vor apela la serviciile crematoriilor.

Care ar fi argumentele pro-incinerare?

Argumentele pro-incinerare ţin mai mult de raţiuni pur omeneşti şi de calcule materiale. Primul dintre ele ar fi acela că, poate, costurile sunt mai reduse, în comparaţie cu cât cheltuieşte o familie pentru înmormântarea unei rude. Pachetele de servicii pe care le oferă crematoriile arată însă că nu este deloc aşa. Costurile unei cremaţii sunt asemănătoare sau, adeseori, pentru servicii „de lux” sunt chiar mai mari decât cele pentru o înmormântare decentă. Al doilea argument invocă criza de spaţiu din cimitirele tradiţionale şi consumul prea mare de timp şi energie pentru amenajarea şi întreţinerea unui mormânt. La acest facil pretext se poate răspunde cu o întrebare retorică: oare cei dragi din familiile noastre nu au nici măcar dreptul, după moarte, la un loc de odihnă în pace şi nu pot beneficia de dragostea noastră, care se manifestă concret prin rugăciune la crucea mormântului, prin tămâieri şi lumânări aprinse şi printr-o floare plantată şi plivită din când în când? Al treilea argument al adepţilor incinerării ar fi acela că, trupurile celor decedaţi, prin procesul de descompunere, ar vicia atmosfera şi ar infecta pânza freatică, transformând cimitirele în surse pentru boli şi epidemii. Specialiştii afirmă, dimpotrivă, că trupul uman care se aşază în ţărâna mormântului sau chiar în cavouri, prin prefacerile chimice pe care le cunoaşte în mod natural, nu afectează nici aerul, nici apa; pământul reavăn, viu, este cel mai bun „filtru” şi „purificator” pentru toate substanţele eliberate de procesul de descompunere. Dimpotrivă, cimitirele sunt locuri încărcate de sacralitate şi, prin monumentele funerare pe care le adăpostesc, intră în patrimoniul cultural local (de exemplu „Eternitatea” - Iaşi), naţional (de exemplu „Bellu” - Bucureşti) şi chiar universal (de exemplu catacombele romane); ele sunt şi locuri de linişte şi meditaţie, adevărate oaze de pace sufletească în tumultul lumii în care trăim. Al patrulea argument invocat de pro-cremaţionişti se referă la libertatea oricărui om de a alege modul în care să vieţuiască şi ce se întâmplă cu trupul său după moarte. Dacă vorbim de o libertate neexersată din punct de vedere spiritual şi de o persoană care a fost departe de credinţă şi Biserică în viaţa sa, alegerea şi consecinţele ei (lipsa slujbei de înmormântare şi a pomenirilor) trebuie asumate şi de cel ce optează pentru incinerare, şi de familia sa. Un ultim pretext, extrem de subiectiv, îl constituie şi dorinţa unor familii de a păstra în casă cenuşa rezultată prin arderea corpului defunctului. Sinistră şi greu de explicat, această situaţie generează adesea o atitudine de fetişizare a urnei funerare şi de insensibilizare sufletească a respectivei familii care o acceptă. (Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)