Atitudinea Bisericii Ortodoxe, care respinge vehement practica incinerării, se fundamentează pe argumente scripturistice. În Vechiul Testament, incinerarea nu a fost niciodată o practică. Textul biblic prezintă mai multe situaţii în care Dumnezeu pedepseşte cu foc pe oamenii care au lepădat credinţa şi viaţa bineplăcută Lui şi au încălcat Legea: distruge cetăţile Sodoma şi Gomora (Facere 19, 24-25, 28), mistuie trupurile fiilor lui Aron, Nadab şi Abiud, aducătorii de tămâie mincinoasă (Levitic 10, 1-2), îngăduie moartea prin ardere, ca pedeapsă pentru cazuri de imoralitate gravă, precum incestul (Levitic 20, 14). „Arderile cu foc” (şi altele asemănătoare) nu sunt nicidecum argumente în favoarea cremaţiei, ci situaţii excepţionale, fiecare unică în istoria umanităţii, prin care Dumnezeu intervine pentru a restaura rânduiala Legii Sale. Dimpotrivă, în cultura iudaică, arderea trupului unui om era considerată „nelegiuire” (Amos 2, 1-2), pe când înhumarea era practica generală care centra cultul morţilor. În sprijinul acestei afirmaţii vine atitudinea de cinstire pe care poporul ales a arătat-o mereu, în istorie, rămăşiţelor omeneşti ale străbunilor şi locurilor de odihnă (mormintele) acestora. De altfel, eshatologia iudaică, preluată în mare parte şi în teologia creştină, aminteşte de chemarea la Judecata universală a omului integral - suflet şi trup recompus din rămăşiţele mormântului şi spiritualizat (Iezechiel 37, 1-9).
Această învăţătură se sprijină pe valoarea pe care Sfânta Scriptură arată că o are persoana umană, în integralitatea ei. În cheie teologică creştină, gestul creator special şi unic al Ziditorului, Care-l plămădeşte pe Adam luând „ţărână din pământ” şi îi dă „suflare de viaţă” (Facere 2, 7), indică vocaţia omului de „împărat al Cosmosului”, despre care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta înseamnă că trupul şi sufletul, care ţin de fiinţa omului, au valoare inestimabilă. Incinerarea denotă, în fond, desconsiderarea şi distrugerea operei divine, care este trupul omului, pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl consideră „diadema Creaţiei”. Arderea trupului unui decedat descoperă o formă de maniheism care, şi în istorie, şi în actualitate, ascunde dispreţul suveran al omului faţă de Dumnezeu-Creatorul şi desconsiderarea marii Sale opere, persoana umană, trup şi suflet. Ruperea legăturii cu Dumnezeu şi nemaiînţelegerea menirii şi valorii vieţii omului pe pământ conduc la astfel de acte reprobabile. Numai astfel s-ar putea explica de ce să vrea cineva să distrugă chipul, trupul cu valenţe de sacralitate (botezat, miruns, împărtăşit) al mamei, al tatălui, al unui prieten? Înţelegem că îndepărtarea de Dumnezeu îl slăbeşte spiritual pe om şi îl face capabil să renunţe la orice, să distrugă orice şi pe oricine. Arderea trupului este, de fapt, distrugerea unei părţi însemnate a „templului Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16-17) din persoana decedată, care a fost, adesea, cea mai iubită. Alegerea incinerării arată că omul îşi poate nega şi lepăda (vai!) şi Părintele Ceresc, şi părinţii pământeşti, şi fraţii, şi prietenii. Şi se poate şi autodistruge!
Opţiunea arderii pentru trupul celui mort indică şi o lipsă de perspectivă eshatologică asupra vieţii. Referindu-se la aceasta, Sfântul Apostol Pavel nuanţează alegoria ioaneică a bobului de grâu care moare pentru a învia (Ioan 12, 24) şi învaţă: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. (…) Aşa este şi învierea morţilor. (Trupul, n.n.) se seamănă întru stricăciune şi înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 33; 42-44). În legătură cu acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte în omilia sa: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu geme văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci se teme, când vede că îşi păstrează tăria; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii seminţei, putrezirea. Aşa să facem şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa aceasta stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că apostolul numeşte însămânţarea îngropare, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor”.
Negarea şi nimicirea prin foc a trupului omenesc, investit cu pecete anastasică, sunt şi un dochetism mascat, infirmând însăşi realitatea Învierii cu Trupul a Mântuitorului Hristos şi susţinând de fapt, aberant, că omul, deşi „mădular” al acestui Trup hristic, nu mai poate fi chemat la Înviere, pentru că a ales haosul, neantul. Sfântul Simeon al Tesalonicului îi încredinţează pe creştini că „însemnând trupul cu crucea şi vărsând peste el, cruciş, untdelemn din candelă şi pământ, propovăduim Învierea”, pentru că cel ce „se îngroapă va învia precum a înviat Mântuitorul nostru”.
Din învăţătura de credinţă ortodoxă se desprind şi alte argumente care reliefează valoarea persoanei umane, a trupului în speţă. De la înţelepţii Bisericii aflăm că „trupurile lipsite de viaţă se învrednicesc de o înmormântare frumoasă, ca să nu jignim cu nimic sufletul care a locuit în acel trup, aruncând sau arzând fără grijă trupul, după ieşirea sufletului din el” (Origen). Ba, prin arderea trupului omenesc se manifestă o „adevărată cruzime” (Tertulian), pentru că omul, în trup, este menit pentru împărtăşirea de harul dumnezeiesc în urcuşul spre sfinţenie şi îndumnezeire (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Această realitate se vede, lămurit, în trupurile proslăvite ale sfinţilor care ne-au lăsat în Biserică odorul de mult preţ al Sfintelor lor Moaşte.
Punând punctul pe „i”, într-un articol publicat în „Telegraful Român”, în anul 1940, părintele Dumitru Stăniloae arăta că un creştin ortodox nu poate accepta incinerarea, pentru că „în arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din acel suflet, pentru că actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic”. (Va urma)
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)
.jpg)
