Se pot săvârşi slujba Înmormântării şi pomeniri pentru creştinii cărora li se incinerează trupul după moarte? (III)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial

Un articol de: Pr. conf. dr. Lucian Petroaia - 08 Iulie 2021

Fidelă învăţăturii de credinţă şi sfintelor rânduieli legate de sfârşitul vieţii pământeşti a omului şi pomenirea celor adormiţi, Biserica Ortodoxă Română a avut o atitudine fermă deodată cu primele cazuri de cremaţiune înregistrate în spaţiul românesc.

Prima reacţie a Sfântului Sinod în legătură cu problema incinerării s-a manifestat printr-o hotărâre luată la 15 iunie 1928, într-o perioadă în care la noi în ţară era evidentă o manifestare „culturală” de simpatie pro-incinerare. Hotărârea Sfântului Sinod din 1928 stabilea următoarele: 1) preoţii sunt îndatoraţi să-i înştiinţeze pe credincioşii care ar fi optat pentru incinerarea trupului unui defunct, înainte de a se săvârşi incinerarea, că persoana respectivă nu poate beneficia de nici un fel de „asistenţă religioasă”, adică nu i se pot săvârşi nici slujba Înmormântării, nici - ulterior - slujbe de pomenire; 2) pentru a preveni orice situaţie nedorită, preoţii au îndatorirea ca, înainte de înmormântare, să întrebe familia la care cimitir va avea loc slujba de prohodire; 3) „celor care au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi”.

Problema a fost reluată printr-o altă hotărâre sinodală, din 20 februarie 1933, care menţine toate precizările din 1928. În acelaşi an 1933, la 18 septembrie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a publicat şi o „Pastorală” prin care: 1) se reaminteşte credincioşilor că persoanele care vor accepta incinerarea nu pot beneficia nici de slujba Înmomântării, nici de slujbe de pomenire; 2) se aduce la cunoştinţa corpului preoţesc că orice abatere de la respectiva hotărâre va fi sancţionată prin oprirea de la slujire şi prin judecarea respectivului preot de către Consistoriul eparhial, care va atrage după ea aplicarea altor pedepse canonice.

Susţinând poziţia corectă a Bisericii noastre, unii dintre cei mai pregătiţi teologi români, precum arhimandritul Iuliu Scriban, preotul Ion Popescu Mălăieşti, preotul profesor Vladimir Prelipceanu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, au scris studii şi articole competente, căutând să-i lămurească pe creştini, dar şi pe sfinţiţii slujitori asupra unor aspecte teologice şi moral-etice privind persoana umană, pe care incinerarea le încalcă flagrant. De asemenea, unii oameni de cultură ai timpului au scris împotriva incinerării, apărând poziţia Bisericii Ortodoxe. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu au pledat vehement pentru păstrarea credinţei şi a tradiţiei ortodoxe legate de sfârşitul vieţii creştinului, cu rânduielile Bisericii în legătură cu acestea: înmormântarea şi pomenirile cuvenite. Deşi Biserica Romano-Catolică, prin Instrucţiunea Sfântului Oficiu din 8 mai 1963, a acceptat incinerarea şi ca preoţii să poată oficia anumite slujbe pentru cei incineraţi, Biserica Ortodoxă Română a rămas însă mereu fidelă învăţăturii de credinţă, tradiţiei liturgice patristice şi practicilor funerare îndătinate. Hotărâri asemănătoare Bisericii noastre - pledoarii pentru înmormântarea cu cinste a celor adormiţi - au luat şi Bisericile Ortodoxe din Serbia (1928 şi 1967), Rusia (1932), Grecia (1999, 2002), Cipru (2013).

Cea mai nouă hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii noastre privind cremaţiunea

Întrucât problema incinerării s-a dovedit a fi redundantă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a readus-o pe ordinea de zi, în şedinţa sa din 5 iulie 2012, făcând câteva sublinieri şi adăugiri necesare deciziilor sale de până atunci, la temă, deja cunoscute şi aplicate. Astfel, Sfântul Sinod a hotărât: 1. Menţine în vigoare hotărârea din 15 iunie 1928, reconfirmată prin cea din 20 februarie 1933 (citate mai sus); 2. „În situaţia în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie), chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte se poate oficia doar slujba «Trisaghionului», cu pomenire individuală”; 3. Preoţii care se abat de la această hotărâre „vor fi opriţi de la lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului eparhial, spre sancţionare”; 4. Pentru cazurile de foşti preoţi, caterisiţi sau depuşi din treaptă, care săvârşesc slujbe de prohodire în incinta crematoriului, eparhiile „vor sesiza autorităţile competente pentru interzicerea accesului acestora în crematorii şi cimitire şi pentru sancţionarea penală, întrucât folosesc calităţi mincinoase (de cleric al Bisericii Ortodoxe Române) pentru a obţine un folos material injust, păgubind familiile îndoliate (cf. art. 215 din Codul Penal, privind infracţiunea de înşelăciune)”; 5. La nivelul fiecărei eparhii se vor lua măsuri, de către chiriarhi, pentru a se aduce la cunoştinţa clerului această hotărâre, care se aplică la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române, având caracter obligatoriu; 6. „Centrele eparhiale vor lua măsurile necesare referitoare la îndatorirea pastoral-misionară de a catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de credinţă ortodoxă despre înhumare şi respingerea practicii incinerării, precum şi de a acorda atenţia cuvenită pastoraţiei individuale a persoanelor îndoliate”; 7. „Centrele eparhiale vor lua măsuri în legătură cu îndatorirea clerului de a promova, inclusiv prin forţa exemplului, ajutorarea familiilor îndoliate, pentru ca lipsa banilor să nu fie un motiv de a-i incinera pe cei decedaţi, considerând că înhumarea ar fi prea costisitoare”.

Această hotărâre a Sfântului Sinod se aplică întru totul de către sfinţiţii slujitori şi este deja cunoscută şi de creştinii ortodocşi. În susţinerea şi popularizarea ei, Editura BASILICA a Patriarhiei Române a publicat două lucrări de mare tiraj, care combat practica incinerării, una semnată de părintele prof. dr. Nicolae D. Necula şi cealaltă de Jean Claude Lârchet, ambele apărute în anul 2013.

Concluzii

În temeiul învăţăturii sale biblice şi patristice revelate, Biserica Ortodoxă nu poate accepta incinerarea trupului omenesc. Chiar şi după moarte, trupul creştinului nu poate fi distrus prin ardere. Deşi este din pământ şi se întoarce în pământ (Facere 3, 19), trupul omului este „locaş” şi „scară” pentru suflet şi are vocaţia veşniciei; „este logodit cu cerul”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. Incinerarea este o practică străină istoriei, vieţii duhovniceşti şi culturii creştine ale poporului român ortodox, în sânul căruia se păstrează cu sfinţenie un bogat cult al pomenirii celor adormiţi. Cultul morţilor la români reflectă dreapta credinţă a poporului şi iubirea pe care noi, cei rămaşi în „Biserica luptătoare”, o purtăm înaintaşilor noştri care, după trecerea la cele veşnice şi sălăşluirea lor în „Biserica triumfătoare”, rămân în comuniune cu noi.

Biserica Ortodoxă Română îi învaţă pe credincioşii ei să îi cinstească pe cei care trec la cele veşnice, să le asigure, prin preotul de parohie, cuvenita slujbă a înmormântării şi să le facă, la soroace şi în zilele rânduite, slujbe de pomenire. Pentru aceasta, în Ortodoxie beneficiem de o bogată zestre liturgică: slujbele Înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi, de care cei incineraţi nu pot beneficia.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)