Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Semnul crucii în viața de rugăciune a Prorocului Moise
Trecerea prin Marea Roșie, războiul cu amaleciții, ridicarea șarpelui de aramă în pustie - trei momente cruciale din existența Prorocului Moise și a poporului Israel. Trei momente în care rugăciunea sa se împletește cu simbolismul Sfintei Cruci în Vechiul Testament, prefigurând astfel înnoirea lumii prin Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.
Un aspect mai puțin cunoscut al trecerii poporului Israel prin Marea Roșie constă în gesturile care însoțesc minunea extraordinară. Moise este îndemnat de Dumnezeu să despartă Marea Roșie prin ridicarea toiagului său și „a mâinii” (cf. Ieșirea 14, 15) - putem considera aici că prorocul a ridicat ambele mâini. Latura verticală a crucii este, astfel, realizată prin despărțirea Mării Roșii în două. Apoi, Moise este din nou sfătuit de Dumnezeu să facă același gest pentru a aduce din nou apele la locul lor, dar de data aceasta fără a mai ridica și toiagul său. Apele se întorc la locul lor, simbolizând latura orizontală a crucii. Prin acest gest cruciform, israeliții sunt salvați după ce au străbătut marea ca pe uscat, iar egiptenii care-i urmăreau cu gândul de a-i ucide sunt înecați în adâncurile apelor. După această minune a lui Dumnezeu, Prorocul Moise, împreună cu tot poporul, cântă ceea ce a ajuns să fie numită în cult drept „cântarea lui Moise”. Această „cântare” este rostită în întregime în cadrul paremiilor citite la Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile din Sâmbăta Mare. „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal și pe călăreț în mare i-a aruncat!” (Ieșirea 15, 1) este refrenul care însoțește cântarea liturgică și primul verset al acesteia din Scriptură. Este interesant că această cântare este rostită în ziua Sâmbetei Mari în întregime - ea se rostește fragmentat pe tot parcursul anului bisericesc -, practic a doua zi după slujba Prohodului Domnului, în care se amintește atât de des de episodul răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos. Și cum nimic nu este întâmplător, considerăm că aici, în episodul trecerii Mării Roșii, avem o prefigurare foarte frumoasă a semnului Sfintei Cruci.
Războiul cu amaleciții
Prima confruntare armată a poporului Israel de după izbăvirea de robia egipteană și distrugerea armatei adverse în Marea Roșie are loc împotriva amaleciților. În acest război dificil, Moise trimite la luptă cel mai bun contingent din oastea israelită, condus de tânărul Iosua Navi. În acest răstimp, el urcă pe un munte împreună cu Aaron și Or și se așază la rugăciune. Dar aici are loc un eveniment deosebit, și anume: „Când își ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când își lăsa el mâinile, biruiau amaleciții. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră și au pus-o lângă el și a șezut Moise pe piatră; iar Aaron și Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte și altul de altă parte. Și au stat mâinile lui ridicate până la asfințitul soarelui” (Ieșirea 17, 11-12). Aaron și Or, prin gestul lor de a sprijini mâinile lui Moise, îl transformă pe proroc într-un simbol al Crucii. Mâinile lui Moise sunt întinse în lateral, în timp ce stă așezat pe o piatră, care simbolizează puterea dumnezeiască a lui Hristos, Piatra cea din capul unghiului. Rugăciunea lui Moise se dovedește providențială pentru poporul Israel, care zdrobește fiind sprijinit de harul lui Dumnezeu întreaga putere amalecită. Moise va concluziona astfel: „Pentru că mi-au fost mâinile ridicate spre scaunul Domnului, de aceea va bate Domnul pe Amalec din neam în neam!” (Ieșirea 17, 16). De altfel, nu de puține ori regăsim în unele relatări din viețile sfinților așezarea acestora la pământ, cu mâinile întinse în lateral, ca postură de rugăciune, evocând astfel simbolismul întrupat de Moise în Vechiul Testament și care arată supunerea întreagă a omului față de Dumnezeu, jertfirea sa în întregime voii dumnezeiești.
Șarpele de aramă
După mai multe victorii și reușite împotriva popoarelor păgâne din regiunea Canaan, Moise trece printr-o nouă ispită grea din cauza israeliților. Aceștia se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu (pentru a câta oară?) și, drept pedeapsă, sunt atacați de nenumărați șerpi veninoși. Atunci israeliții se căiesc de răutatea inimii lor, iar Moise, rugându-se, primește următorul remediu din partea lui Dumnezeu pentru a-i vindeca: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi” (Numerii 21, 8). Nimic nu pare să prefigureze aici simbolismul Crucii, dar în Noul Testament regăsim un cuvânt surprinzător al Mântuitorului Iisus Hristos adresat lui Nicodim, unul dintre marii învățători ai poporului Israel: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-16). Moise, așadar, prin rugăciunea sa fierbinte, se învrednicește să primească acest semn minunat din partea lui Dumnezeu și să-și ajute astfel poporul.
Astfel, Prorocul Moise a primit, în repetate rânduri, aceste descoperiri minunate referitoare la Sfânta Cruce și a ajuns la ele întotdeauna prin intermediul rugăciunii sale curate. Iar la rugăciunea curată a ajuns prin asumarea îngrozitoarelor încercări și suferințe pe care a fost nevoit să le înfrunte ca păstor sufletesc al întregului popor Israel. Părintele Stăniloae rezuma într-un material foarte frumos dedicat Sfintei Cruci aceste realități din viața Prorocului Moise: „În cruce este concentrată toată puterea creștinismului - înțelegând că ea este condiția sau mijlocul absolut necesar pe care, realizându-l din partea noastră, primim puterea Duhului Sfânt. Ea exprimă toată scara de suferințe câte pot veni asupra unui om pentru Hristos, de la cea mai mică până la cea mai grozavă, dar, în chip special, exprimă treapta supremă a suferinței. Nu cred că se poate mântui vreun om care n-a suferit vreodată ceva pentru Hristos, care nu a luat și el un colț din crucea Lui pe umerii săi. Orice evitare a suferinței pentru Hristos este un păcat. Cine este în stare să beneficieze de cele ale lui Hristos, nu să și sufere pentru El, acela nu are comuniune adevărată cu El” („Crucea - puterea creștinismului”, în: Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful român, vol. III. 1942-1993, [Opere complete, 3], ediție îngrijită, introd. și note de Ion-Dragoș Vlădescu, București, Ed. BASILICA, 2012, p. 548).