Seniorii din Măneciu Ungureni și proiectele lui Coandă

Anul omagial al persoanelor în vârstă dezvăluie dimensiuni nebănuite ale pastorației acestora. De pildă, în parohia prahoveană Măneciu Ungureni, din Protopopiatul Vălenii de Munte, am întâlnit doi seniori, adevărate tezaure umane, care au participat la proiecte inedite, de importanță națională și chiar mondială, inițiate de savantul Henri Coandă. Prin dragostea manifestată de ei față de Biserică și prin mărturisirile lor au devenit pentru tineri nu numai exemple demne de urmat, ci și izvoare de cunoștințe, care îmbogățesc și dau valoare comunității din care fac parte.

Așezările care compun comuna prahoveană Măneciu au fost locuite cu peste 4.000 de ani în urmă. Satul Măneciu-Ungureni este înființat de către „mocani veniți de peste graniță”, după Răscoala lui Horea (între 1438 și 1514), ca urmare a persecuțiilor la care erau supuși de catolici și grofii maghiari. Parohia, a cărei biserică cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” a fost terminată în anul 1866, ființează din 1867 și este cea mai îndepărtată enorie a Arhiepiscopiei Bucureștilor. Ea este compusă din 600 de familii și deservită de doi preoți: părintele paroh Mihai Peneș, care este și protopopul Protoieriei Vălenii de Munte, și părintele Ionuț Rotaru, fiu al satului. Pictura bisericii a fost executată în 1995-1996 de către Marcel Codrescu, artistul care pictează Catedrala Mântuirii Neamului, alături de fiul său, Daniel Codrescu, cel care a zugrăvit în biserica satului Sfânta Mahramă a Domnului, având la vremea aceea doar 16 ani. Biserica a fost restaurată în 2019 de către Andrei Hasna, comunitatea pregătindu-se de târnosirea sfântului lăcaş. În această comunitate i-am cunoscut pe Gheorghe Alexe, de 82 de ani, și pe Constantin Olteanu, de 70 de ani, doi seniori care au lucrat la unele dintre cele mai interesante proiecte secrete inițiate de Henri Coandă.

Proiectele lui Coandă

Trei proiecte imaginate de marele savant, „Delta, orașul viitorului”, „Aerotubexpres” și „Auto­strada soarelui prin tunel”, ar fi trebuit să materializeze gândirea lui Henri Coandă (1886-1972), care spunea: „Viitorul este suma pașilor pe care îi faceți, inclusiv a celor mici, ignorați sau luați în râs!” Primul dintre acestea trebuia să fie un fel de Silicon Valley al României, care urma să-i reunească pe cei mai importanți cercetători de la noi. Ar fi trebuit înființat la Bugival, într-un spațiu plasat în zona Deltei Dunării, între brațele Sfântu Gheorghe, Sulina și Marea Neagră.

Cel de-al doilea proiect se referea la realizarea unei rețele de transport prin tuburi, pe baza „Efectului Coandă”, destinat circulației containerelor cu marfă, care ar fi trebuit să se deplaseze cu o viteză de până la 500 km/h, pe baza diferenței de presiune, creată artificial de către un ventilator și un compresor. Marele savant găsise și soluția pentru eliminarea frecării vagoneților prin conducte, astfel încât ele ar fi trebuit să „plutească” de la un capăt la altul al circuitului pe o pernă de aer. Soluția trebuia aplicată și transportului de persoane, pe o autostradă formată din două tuburi, construită între București, Ploiești și Brașov, durata deplasării trebuind să ajungă la numai șase minute! Despre acest proiect savantul a vorbit la televiziunea națională în 1970. Întregul sistem a fost conceput la Institutul Național pentru Creație Științifică și Tehnică (INCREST) București, înființat chiar de Coandă. În 2013, inginerul Dan Ionescu, participant la realizarea acestui proiect, a oferit detalii într-o emisiune de televiziune, spunând că era o premieră mondială, agreată în cele din urmă de Nicolae Ceaușescu. Când i-au fost arătate machetele, „s-a uitat și, spre stupoarea noastră, n-a spus decât «Eu în acest obiect nu m-aș urca!». Ne-a lăsat muți, fără nici o replică. Nu știu dacă aveam 30 de ani, m-am trezit vorbind și i-am spus da, dar noi ne-am mai gândit că această instalație ar mai putea fi folosită între stațiunile de pe malul mării, în care ar exista de asemenea tronsoane subterane, eventual subacvatice, cu zone transparente, unde s-ar opri pasagerii, ar admira peisajul marin”, a precizat inginerul. Auzind acestea, Ceaușescu a acceptat. Invenția lui Coandă a fost aplicată în industria minieră la Baia Mare și Caraorman, într-un sistem care a funcționat până în 1990.

În 1974, pentru a testa funcționalitatea proiectului de transport prin tuburi vidate, a fost înființată, în secret, baza experimentală de la Măneciu-Ungureni, de-a lungul râului Teleajen, pe un teren în pantă, cu multe curbe. Tuburile au fost așezate atât la suprafață, cât și în subteran, în scopul testării echipamentelor în situații cu un grad ridicat de dificultate. Cercetătorii au construit o conductă de 300 de metri și au experimentat transportul de mărfuri. Pentru simulări s-a folosit piatra extrasă din albia râului Teleajen. Pentru transportul de persoane, inginerii au realizat o conductă în lungime de 1.600 m, inginerul Dan Ionescu fiind cel care a testat ambele garnituri de tren.

Cel de-al treilea proiect, „Autostrada Soarelui prin tunel”, variantă a tubului transportor pentru persoane, era proiectată să conecteze Bucureștiul de litoralul Mării Negre și de „Oraşul Viitorului”, care ar fi trebuit interconectate cu stațiunile de pe litoral printr-un sistem de transport mixt, unul la suprafață și altul subacvatic.

Maistrul Gheorghe Alexe

Împreună cu părintele protoiereu Mihai Peneș i-am vizitat pe cei doi specialiști din parohie care au lucrat la acest proiect.

În perioada respectivă, Gheorghe Alexe era maistru principal la INCREST București. „Eu am ajuns la acest institut în 1974, prin transfer de la Întreprinderea Forestieră Măneciu, unde conduceam o secție de piese de schimb și lucram în colaborare cu Uzina Mecanică Plopeni. În 1973, INCREST a primit un tronson al căii ferate forestiere Măneciu-Cheia, pe care s-a ­implementat instalația de transport aeropropulsiv. A apărut și o carte despre acest proiect, semnată și de dr. ing. Dan Ionescu, care pe atunci era stagiar. Instalația a fost amplasată pe 1,2 km. Prin niște tuburi circulau vagoneți cu diferite încărcături, care erau propulsați prin scoaterea aerului din conductă cu ajutorul unor ventilatoare foarte puternice amplasate la capetele conductelor. Proiectul era gândit să ajungă la o viteză de aproape 500 km pe oră, dar nu am atins-o niciodată. Ajunsesem undeva la 12-14 m/s. Eu conduceam o echipă de muncitori care montau sub­ansamble. Proiectul era secret. Pe lângă transportul de materiale se experimenta și cel de persoane, care se realiza printr-o tubulatură de 1.600 mm, pe o distanță de 200 m. Culmea, într-o capsulă s-a urcat fostul director general de atunci al INCREST, prof. dr. ing. Constantin Teodo­rescu-Țintea, căruia nu i-a plăcut. Deplasarea genera un zgomot foarte puternic, pentru că tubulatura din oțel intra în rezonanță cu materialul din care era confecțio­nată capsula. Ulterior, s-a discutat despre realizarea unei conducte din fibră de sticlă. Se dorea chiar ca un asemenea sistem de transport să fie amplasat subacvatic. Dar, după 1989, toate experimentele s-au oprit, poligonul s-a desființat, iar ansamblele din metal au fost date la fier vechi. Capsulele care circulau prin tuburi erau confecționate din tablă și aveau dimensiuni cuprinse între 600 şi 800 mm. Bucăți din această tubulatură au ajuns pe la unii cetățeni, care le foloseau pe post de podeț la intrarea în curte. În perioada respectivă ne-a vizitat și Zoe Ceaușescu, fiica lui Nicolae Ceaușescu. O fată foarte deșteaptă și la fel de modestă. Directorul Teodorescu îi amenajase un birou mai sofisticat, pe care ea l-a refuzat. La noi la poligon a venit cu o rulotă. Eu am lucrat la acest proiect doi ani. Eram în total cam 20 de muncitori. Deși era un obiectiv secret și aveam unele documen­tații cu acest înscris pe ele, nu eram păziți de armată sau de alte structuri. Nu aveam însă voie să dăm informații sau detalii despre ce se lucra acolo. Circulau în schimb fel de fel de legende referitoare la aceste încercări. Unii vorbeau despre experimente militare, dar nimic nu era adevărat. Rușii aveau deja acest proiect, am auzit că și chinezii îl aveau, canadienii se interesau și ei de el. Am mai montat și un fel de mori de vânt, care trebuia să producă energie electrică în poligonul de la Măneciu Pământeni”, ne-a mărturisit acesta.

Strungarul Constantin Olteanu

Celălalt protagonist, Constantin Olteanu, este unul dintre bătrânii de bază ai parohiei. „În 1975 m-am angajat la INCREST, ca strungar, prin transfer de la Electroprecizia Săcele. Din iunie același an am contribuit și eu la acest proiect. Aveam 22 de ani. Am mai lucrat și la turbinele eoliene de la Măneciu Pământeni, dar am ridicat și niște turbine în Delta Dunării. Am construit instalații de transport prin tub la Baia Mare, unde se extrăgea aurul, și la Caraorman, pentru transportul de minereu. La Măneciu Ungureni se executau numai teste. Vagonetele erau încărcate cu criblură, nisip și chiar cenușă. Eu am circulat și cu acele capsule prin tubulatura de 1.600 mm pentru transportul de persoane. Linia era ca o roată, cu o parte subterană chiar, pe o distanță totală de vreo 300 m. În capsule intrau opt persoane, și erau echipate cu scaune de avion, centuri de siguranță și frâne. Traseul avea peron. Era un circuit închis. Nu se circula cu viteză prea mare, pentru că nici nu avea cum, distanța fiind foarte mică. Garnitura se deplasa vreo 200 m la suprafață, apoi cobora în subteran, după care ieșea pe o pantă de vreo 30 de grade. Dar era foarte mult zgomot. Urma să se confecționeze niște boghiuri cu amortizoare, altfel de role etc., ca să se diminueze zgomotul. Prin tubulatura de 1.000 mm, distanța de parcurs era cam de 1.600 m, tur-retur. Erau două tuburi suprapuse. Pe cel de jos mergeau vagonetele încărcate, iar la retur veneau goale, mai mult din inerție, deci cu un consum de energie mai mic. Erau garnituri de trei, patru sau chiar șase containere. Eu am mai lucrat și la niște roboți industriali. Dacă se mai continua activitatea, sunt convins că puteam să obținem rezultate deosebite. Eram vizitați de specialiști din Canada, din Mexic și din alte țări, care realizau în poligonul nostru diferite probe. După Revoluție s-a mai lucrat puțin, apoi totul a fost abandonat. Muncitorii au plecat pe unde au găsit de lucru, totul a fost aruncat la fier vechi. O parte din structura de beton a fost folosită la întărirea malului râului Teleajen. Se pare că în Canada un fost angajat al nostru ar fi făcut ceva asemănător, care folosește la transportul diferitelor materiale, inclusiv a gunoiului menajer”, ne-a povestit Constantin Olteanu.

La final, părintele Mihai Peneș ne-a mai mărturisit: „Ne îndreptăm atenția cu precădere către oamenii în vârstă, nu numai în acest an omagial, deoarece comunitatea a îmbătrânit foarte mult în ultimii zece ani, când au dispărut mai bine de 100 de familii. Colaborăm foarte bine cu autoritatea locală în domeniu, astfel încât ajutorul nostru să se îndrepte către persoanele care au într-adevăr nevoie de acest sprijin. Domnul Gheorghe Alexe este cel dintâi om cu bună intenție pe care l-am cunoscut în această parohie. El m-a avertizat când lucram la acoperișul bisericii, deși abia mai vedea, că vine ploaia și că folia de pe acoperișul bisericii a fost dată la o parte de vânt, existând pericolul ca apa să degradeze interiorul lăcaşului. Ori de câte ori îl vizitez, discutăm despre multe lucruri, inclusiv despre acest fascinant proiect al savantului Coandă. El mi-a arătat fotografii și cărți, studii și calcule exacte, pentru a demonstra viabilitatea proiectului. Domnul Constantin Olteanu este o inimă de om, grabnic ajutător când ai nevoie de sprijinul dumnealui, bun gospodar care lucrează foarte bine cu lemnul. Plecând de la dictonul «Fără trecut nu există viitor», Biserica prețu­iește ceea ce au realizat seniorii acestei țări. Îmi place să actualizez și să valorizez experiența persoanelor care au dat viață acestui trecut și, de ce nu, să-l transpun în viitor prin copiii pe care noi îi creștem și-i formăm, prezentându-i lor pe acești oameni ca modele demne de urmat”, ne-a mai spus în încheiere părintele protopop.