Sensul și valoarea bătrâneții în exegeza Sfinților Părinți

În Sfânta Scriptură se regăsesc numeroase menţiuni cu privire la bătrâneţe, respectiv valoarea şi sensul acesteia, iar scopul prezentului articol este de a expune, pentru început, o serie de astfel de versete, pentru ca mai apoi să privim subiectul și prin perspectiva Sfinților Părinți, oferind pasaje din scrierile lor exegetice, în care se apleacă asupra temei de față.

„Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, opt­zeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere este” (Ps. 89: 10, 11), spunea Psalmistul David, având ca sursă de inspirație o rugăciune alcătuită chiar de marele proroc Moise și oferind o radiografie necru­țătoare, la o primă vedere, a stării trupești a oamenilor trecuți de această bornă a octogenarismului.

În tâlcuirea sa la acest psalm, Fericitul Teodoret al Cirului își exprimă acordul cu privire la perspectiva prorocului și adaugă faptul că sunt foarte puține persoane care depășesc această limită de vârstă, sau „rânduială de obște”, după cum o numește el, și în plus, continuă ierarhul, nici despre cei 70 de ani de viață anteriori ai omului nu se poate spune că sunt lipsiți de greutăți, Teodoret asemănându-i cu cei 70 de ani de robie babiloniană ai poporului evreu:

„Sunt însă care trăiesc şi mai mult decât vremea zisă, dar aceea se întâmplă la puțini, iar asta ne învață rânduiala de ­obşte, care stăpâneşte de mai multe ori. Că, precum nu i-a pomenit pe cei ce au primit sfârşitul mai-nainte de vreme, aşa a lăsat nepomenită şi viața cea lungă a celor foarte bătrâni. Şi se aseamănă acestea cu cele zise de Patriarhul Iacov: «Zilele mele sunt puține şi rele, nu au ajuns la zilele părinților mei». Zice: Însă şi vremea aceasta puțină este dureroasă şi plină de osteneli. Precum şi celor robiți din Ierusalim le-a fost prea-dureroasă şi foarte chinuită vremea de şaptezeci de ani întru care au slujit celor ce-i robiseră”.

O mențiune legată de versetele 10 și 11 din Psalmul 89 se regăsește și în scrierea Sfântului Atanasie cel Mare, Viața cuviosului Părintelui nostru Antonie, în care ierarhul alexandrin consemnează o povățuire duhovnicească dată de Sfântul Antonie monahilor din obște care i-au cerut un cuvânt de învățătură. Acesta s-a folosit de versetele în cauză pentru a le aduce aminte celorlalți monahi de puținătatea și scurtimea vieții omenești și că acest lucru ar trebui să fie un îndemn la o sporire a râvnei pentru dobândirea vieții veșnice.

„Căci viața omenească întreagă e foarte scurtă, asemănată cu veacurile viitoare. Drept aceea, și timpul nostru e nimic față de viața veșnică. Și tot lucrul din lume se vinde cu prețul valorii lui și egalul se schimbă pe egal. Dar făgăduința vieții veșnice se cumpără cu foarte puțin. Căci s-a scris: „Zilele vieții noastre sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere este”. Când deci în toți cei optzeci de ani, sau chiar o sută, vom stărui în nevoință, nu vom împărăți numai ani egali cu cei o sută, ci în loc de o sută vom împărăți în vecii vecilor. Și dacă am luptat pe pământ, nu vom avea moștenire pe pământ, ci avem făgăduințele celor din ceruri.

Vârsta înțelepciunii

O altă perspectivă legată de povara vârstei înaintate o regăsim și la Fericitul Augustin, cel care, la rândul său, a compus o tâlcuire a Psalmilor, iar la versetele 10 și 11 ale Psalmului 89 nu face altceva decât să se alăture celorlalți Părinți în a exprima „scurtimea și suferința acestei vieți”, pentru cei care trec de vârsta de 80 de ani, viața devenindu-le „grea prin necazurile care se înmulțesc”. Totuși, Augustin remarcă faptul că „există și multe cazuri de oameni care și până la vârsta bătrâneții au avut o viață grea și plină de boli și suferințe, iar, în sensul opus, oameni care, deși sunt extrem de înaintați în vârstă, se bucură de sănătate și viociune trupească”.

Acest paradox îl face pe Fericit să afirme că există o rațiune mult mai înaltă, un „sens duhovnicesc”, pentru care autorul psalmului folosește aceste numere (70 și 80) pentru a indica vârsta unui om. Suma lor, 150, conform lui Augustin „are aceeași semni­ficație relativă ca numărul cincisprezece, acesta fiind compus din șapte și opt împreună: primul (7) făcând trimitere la Vechiul Testament, prin porunca respectării Sabatului (ziua a șaptea), iar acesta din urmă (8) la Noul Testament, referindu-se la ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos”.

Dacă până acum am adus în vedere perspectiva negativă asupra bătrâneții, fiind privită ca o vârstă a durerii și neputinței, ne vom îndrepta acum privirea și spre alte versete scripturistice și comentariile asupra lor alcătuite de Sfinții Părinți, în care bătrânețea este elogiată în mai multe privințe, una dintre cele mai des întâlnite fiind cea a înțelepciunii.

Nu este de mirare că multe astfel de versete, care vorbesc despre înțelepciune ca fiind o trăsătură distinctivă a bătrâneții, se regăsesc în Cărțile Regelui Solomon din Vechiul Testament, el însuși fiind un personaj care a trăit până la o vârstă înaintată și recunoscut drept cel mai înțelept rege din lume.

„Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 4:8, 9).

Sfântul Ambrozie al Milanului face referire la aceste versete în două ocazii, în exegeza sa la cartea Facerii, mai exact cu privire la frații Cain și Abel, și apoi la Patriarhul Avraam: „Cine nu ar fi de acord că adolescența și, în primul rând, tinerețea însăși sunt agitate și sub impulsul multelor patimi? Sau că, atunci când omul ajunge la o vârstă mai matură, de îndată ce perioada poftelor tinereții se trece, aceasta lasă loc unei vieți liniștite și corabia sufletului ostenit ajunge la limanuri stabile. Mișcările violente ale tinereții, așadar, sunt adormite de prilejul liniștirii oferite de o vârstă înaintată“.

După părerea Sfântului Ambrozie, această agitație a tinereții a fost cauza principală care a stat la baza pornirii mânioase a lui Cain față de fratele său, Abel, în momentul în care Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, dar a refuzat-o pe cea a lui Cain. Invidia, care deseori duce la mânie, este considerată de Sfântul Părinte ca o manifestare a „poftei tine­reții”, anume pofta de a fi slăvit și lăudat de către ceilalți, lipsa laudelor sau chiar dojana primită declanșând în sufletul tânăr mânie și ură care, în cazul lui Cain, a dus până la ucidere.

Bătrânețe fericită

„Un om drept trăiește o bătrânețe fericită. Nu spune «îndelungată», ci «fericită», deoarece dreptul trece prin viață și îmbătrânește cu bucurie. Nu la fel se întâmplă și cu vreunul din oamenii fără-de-Dumnezeu, oricât de îndelungată le-ar fi viața pe care ar trăi-o. De altfel, viața îndelungată le este comună atât oamenilor înțelepți, cât și nebunilor. Traiul virtuos, însă, se regăsește numai la cel înțelept a cărui «bătrânețe este lăudată și pentru care vârsta înaintată este o viață fără de prihană». Tot la fel se spune că «nici nu o măsori (bătrânețea) după numărul anilor, sau după căruntețea părului, ci după înțelepciune». Așadar, cel ce a fost înțelept în viața sa îmbătrânește frumos.”

Stăruind asupra acestui aspect, anume cel legat de dispo­ziția pe care un om o are la bătrâ­nețe în funcție de viața pe care a trăit-o până în acel moment, tot Regele Solomon ne oferă un îndemn extrem de important de care părinții, în special, ar trebui să țină seama, dar nu numai părinții, ci chiar și bunicii care își cresc și educă, de cele mai multe ori, singuri nepoții, din cauza faptului că părinții își dedică timpul mai mult carierei sau serviciului decât propriilor copii. „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pildele lui Solomon 22:6).

Asupra acestui verset, Sfântul Beda Venerabilul, monah britanic de secol VII-VIII, prăznuit pe data de 27 mai, comentează în felul următor: „E bine cunoscut faptul că Domnul le dăruiește celor aflați la vârsta bătrâneții putința de a renunța și de a se curăți de viciile tinereții. Tot la fel de cunoscut, pe de altă parte, e că unii abandonează la bătrâ­nețe virtuțile și obiceiurile bune pe care le aveau la tinerețe. Dar, deoarece cei mai mulți își păstrează, pentru tot restul vieții, obiceiurile pe care le-au dobândit încă din copilările, a devenit o zicală (pildă) faptul că omul nu-și va schimba la bătrânețe faptele tinereții. Această zicală este formulată în acest fel tocmai pentru a-i convinge pe cei ce o citesc să fie zeloși încă din tinerețe pentru a dobândi virtutea, ca să o păstreze neștirbită și când bătrâ­nețea îi va ajunge”.

Pentru un astfel de om drept, Dumnezeu se milostivește și îi oferă toată dragostea și grija când acesta a ajuns la vârsta bătrâneții și a neputinței, dar, din păcate, auzim de multe ori bătrâni care, sub povara greută­ții vârstei, afirmă cu amărăciune că „Dumnezeu a uitat de ei”, ba chiar unii dintre aceștia aproape că regretă faptul că au dus o viață în credință și au respectat poruncile Domnului, deoarece simt că acum, la vârsta bătrâ­neții, chiar Dumnezeu Cel căruia I-au slujit i-a abandonat și nu mai are grijă de ei. Însă Domnul Însuși ne încredințează exact de opusul acestui fapt, prin prorocul Isaia, zicând: „Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi, până la adâncile voastre cărunteți Eu vă voi ocroti” (Isaia 46:4).

Având în minte acest verset, Fericitul Augustin, în Confesiunile sale, Îi adresează lui Dumnezeu această emoționantă rugăciune, ce ar trebui să fie pe buzele noastre, ale tuturor: „O, Doamne, Dumnezeul nostru, să ne punem nădejdea în acoperământul aripilor Tale. Apără-ne şi ne călăuzeşte! Tu ne vei călăuzi, tu ne vei călăuzi, din fragedă copilărie şi până la adânci cărunteţe ne vei călăuzi! Căci suntem tari atunci când Tu eşti tăria noastră, dar când tăria noastră se sprijină doar pe noi înşine, atunci ea nu-i decât slăbiciune. În Tine trăieşte întotdeauna binele nostru şi ne-am prăbuşit în rău fiindcă ne-am îndepărtat de Tine. Să ne întoarcem măcar acum către Tine, Doamne, ca să nu fim nimiciţi, în Tine trăieşte fără nici o scădere binele nostru, căci Tu însuţi eşti binele nostru. Şi nu ne temem că nu vom regăsi adăpostul la care să ne reîntoarcem; noi am căzut din el, dar chiar dacă am fi lipsit noi, nu înseamnă că s-a prăbuşit şi casa care este veşnicia Ta”.

„Pe cel bătrân să nu-l înfrunți”

Tema bătrâneții se regăsește și în Noul Testament, cu precădere în două epistole adresate de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei și Tit. Aceștia doi, fiind hirotoniți episcopi, primul al Efesului și al doilea al Cretei, au primit numeroase povățuiri și îndemnuri de la Apostol prin epistole, dar și prin viu grai, cu privire la păstorirea credincio­șilor din ținuturile ce le-au fost încredințate. Unul dintre subiectele în legătură cu care Pavel i-a sfătuit pe Timotei și Tit a fost și cum trebuie să procedeze în legătură cu bătrânii și bătrânele din cetate.

„Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi” (I. Tim. 5:1), îi spune Pavel lui Timotei, iar Sfântul Grigorie Dialogul al Romei, făcând referire la acest îndemn, spune următoarele: „Apostolul lui Dumnezeu Cel atotputernic, Pavel, spune: «Nu mustra pe un om în vârstă». Această regulă trebuie ținută în cazurile în care greșeala unui bătrân nu atrage spre pierzare inimile celor tineri, prin exemplul său rău. Dar când un bătrân se face pricină de smiteană tinerilor, el trebuie să fie certat cu mustrări aspre. Căci despre el este scris: «Toți sunteți o cursă pentru tineri» (Is. 42:22)”.

De foarte mare însemnătate sunt remarcile Sfântului Grigorie Dialogul, deoarece, într-adevăr, este un pericol foarte mare ca bătrânii, neglijenți prin vorbele și comportamentul lor, să-i smintească pe cei mai tineri. În vremurile noastre, când dezvino­vățirea este la ordinea zilei în societate, auzim din ce în ce mai des de la tineri faptul că nu mai văd în cei vârstnici niște modele de urmat și că preferă să se reorienteze, acceptând sfaturi și modelându-și comportamentul după cu totul alte criterii, nu după cele care se presupune că ar fi trebuit să se regăsească la oamenii trecuți prin viață. Principiul „De ce să mă comport după cum mă înveți, sau să ascult sfaturile tale, dacă nici măcar tu nu pare că le urmezi, prin comportamentul tău?” este unul atât de des invocat în ziua de azi de către tineri, cu privire la cei vârstnici, încât a ajuns aproape un laitmotiv în a exprima pagubele morale pe care bătrânii cu un comportament necugetat la produc la nivelul tinerilor, chiar al propriilor nepoți.

Scriindu-i și lui Tit, Pavel este mult mai explicit în ceea ce privește învățătura pe care ierarhul Cretei e dator să le-o ofere păstoriților săi, cu precădere celor vârstnici. Bătrânii trebuie să fie „treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare”, verset pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl explică în felul următor: „Are şi bătrâneţea defectele sale, iar nu numai tinereţea, mai mici poate decât tinereţea, dar le are: trândăvia, de pildă, lenea, uitarea, lipsa agerimii, iritarea. De aceea Apostolul, poruncindu-i lui Tit, îi zice: «Bătrânii să fie treji», căci sunt multe, după cum am spus, care fac să nu fie cineva treaz la vârsta aceasta a bătrâneţii. Şi mai întâi ceea ce am spus, a-şi pierde cineva cunoştinţa şi sensibilitatea, şi cu greu a se ridica de jos, precum şi cu greu a se mişca. Pentru aceea zice: «Cinstiţi, întregi la minte». Prin spusa «întregi la minte», de aici, el îi numeşte pe cei chibzuiţi, precauţi, fiindcă expresia aceasta înseamnă, în primul rând, izbăvirea minţii. Sunt şi la bătrâneţe oameni turbaţi de patimi, nebuni în purtări, unii din cauza vinului, iar alţii din cauza tristeţii, fiindcă bătrâneţea îl face pe om mic la suflet. «Sănătoşi în credinţă, în dragoste şi în răbdare», zice. Şi bine a spus «în răbdare», fiindcă mai ales aceasta se potriveşte celor bătrâni.”

Răbdarea, cea mai potrivită poruncă

Asemenea și Sfântul Teofilact al Bulgariei, tâlcuind îndemnurile Sfântului Pavel către ucenicul său, deslușește ceea ce vrea să spună Apostolul prin „întreagă înțelep­ciu­ne”, explicând astfel: „Întregi înțelepți numește Pavel nu pe cei ce păzesc întreaga înțe­lepciune despre patimile cele trupești, ci pe cei înțelepți și bine cunoscători de a-și avea mințile întregi, fiindcă sunt oarecari bătrâni, cari defaimă și se nebunesc, alții adecă de vinul ce-l beau, iar alții de împuținarea de suflet, încât se fac ca niște prunci și copii. Pentru aceasta și o paremie (proverb) se zice pentru aceștia că «bătrânii iarăși copilăresc»; fiindcă nu era de urmare a zice Pavel ca bătrânii să păzească întreaga înțelepciune, despre patimile cele trupești, despre icumenie, fiindcă patimile cele trupești firește că lipsesc de la bătrâni, pentru lipsirea aprinderii celei dinăuntrul ființei, căci astfel cu anevoie se poate găsi un bătrân curvar sau desfrânat. Învață, zice Pavel, o, Tite, pre bătrâni să aibă credință dreaptă și sănătoasă, să aibă dragoste și mai ales răbdare, căci răbdarea este porunca cea mai potrivită și mai de nevoie bătrânilor, ei fiind îndărătnici și pentru puțin lucru mâniindu-se și întristân­du-se.”

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur, cât și Sfântul Teofilact sesizează un aspect important în ceea ce privește patimile cu care persoanele în vârstă se luptă și cărora dintre ele ar trebui să le acorde o mai mare atenție. Având în vedere că bătrânețea aduce cu sine și o slăbire a trupului, sau anumite boli și nepu­tințe, este evident că anumite patimi tru­pești nu mai pot fi manifestate, dar asta nu înseamnă că locul lor nu poate fi luat de altele, poate chiar și mai rele decât cele dintâi. Un bătrân nu mai poate desfrâna cu trupul sau, dacă suferă de vreo boală anume, nu se mai poate desfăta cu mâncare și băutură, însă, în acest caz, dacă cu trupul este oarecum păzit de asaltul ispitelor, trebuie să fie și mai atent la patimile su­fletești care se pot naște în el. Lipsa răbdării, mânia, lipsa chib­zuinței și multe altele sunt aduse în vedere de cei doi Sfinți Părinți, în comentariile lor la îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către Tit.

Cuviința bătrânelor

Sfântul Apostol face referire și la comportamentul bătrânelor, oferind portretul ideal al femeii vârstnice și credincioase: „Bătrânele de asemenea să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine. Ca să înţelepţească pe cele tine­re să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii. Şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cu­vântul lui Dumnezeu”, iar Fericitul Ieronim comentează în felul următor: „Femeile trebuie, ca și băr­bații mai în vârstă, să fie cinstite, sobre, caste, puternice în credință, milostenie și răbdare. Ele trebuie, de asemenea, să se poarte în­tr-un mod adecvat trăsăturilor firii lor, adică să-și păstreze o cuvioșie sfântă în miș­că­rile corpului, expresiile fe­ței, cuvintele rostite, tăcerea și orice lucru care arată sfințenie, spre slăvirea lui Dumnezeu”.

În stilul său caracteristic, Sfântul Ioan Gură de Aur, marele dascăl al creștinătății, abordează pe larg, în predica sa, îndemnurile lui Pavel către Tit și spune următoarele: „Bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă”. Dar, oare, ce vrea să zică prin „cu sfinţită cuviinţă”? Şi anume cucernicia şi buna lor cuviinţă se arată chiar din felul îmbrăcămintei lor. „Neclevetitoare, zice, nerobite de vin mult.” Patima aceasta mai ales este a femeilor şi a bătrâneţii, căci li s-a răcit mult sângele din cauza vârstei şi au poftă de vin. De aceea Apostolul le dă povaţa pentru aceasta, voind a le tăia pofta din toate părţile şi a fi departe de această boală, precum şi a îndepărta de la ele râsul şi batjocura lumii. Este nevoie de vin, mai cu seamă la vârsta aceasta, că este neputincioasă, însă nu de mult, după cum nici cele tinere să nu bea vin mult, nu tot pentru aceeaşi cauză, ci pentru că la vârsta lor pofta se aprinde mai cu putere.

„Să înveţe de bine.” Şi, cu toate acestea, le împiedici pe femei de a învăţa; cum deci le îngădui aici, pe când în alt loc zici: „Nu îngădui femeii să înveţe pe altul”? (I Timotei 2, 12). Însă ascultă ce a adăugat mai departe: „Nici să stăpânească pe bărbat”. Bărbatului încă de la început i s-a permis a-i învăţa şi pe bărbaţi, şi pe femei; femeii îi permite numai cuvântul sfătuitor în casă, însă nicăieri nu-i îngăduie de a adresa vreo cuvântare lungă. De aceea a adăugat: „Nici să stăpânească pe bărbat”.

„Ca să înţelepţească, zice, pe cele tinere.” Ai văzut cum adună pe popor la un loc şi cum le pune pe cele tinere sub stăpânirea celor bătrâne? El nu vorbeşte aici despre fete, ci spune în mod simplu de vârsta lor. „Fiecare bătrână, zice, s-o povăţuiască pe cea tânără.”

Sfântul Teofilact al Bulgariei, accentuând rolul femeii în vârstă de povățuitoare, spune așa: „Se cuvine, zice, bătrânele a înțelepți și a bine regularisi, nu numai pre fiicele lor cele tinere, ci și pre toate celelalte străine tinere; căci fiește-care bătrână se cuvine să învețe pre cea mai tânără, și mai întâi decât toate s-o învețe să-și iubească bărbatul, căci când femeile își iubesc pre bărbatul lor, atunci toate celelalte bunătăți urmează, adecă întreaga înțelep­ciune, cinstea, îndestularea și buna norocire a casei, buna creș­tere a copiilor și ocârmuirea slujitorilor și a robilor și cea mai bună iconomie a toată familia; pre­cum dimpotrivă, când femeile nu iubesc pre bărbații lor, măcar deși toate celelalte bunătăți trupești s-ar afla în casă, tot nu folosesc, ci se pierd și se strică”.

În ceea ce le privește pe bătrâne, vârsta înaintată la care au ajuns ar trebui, conform Apos­tolului, dar și celor doi Sfinți Părinți, să fie o încununare a întregii lor vieți de până atunci, mai ales din punct de vedere al trăsăturilor de comportament. Delicatețea, blân­de­țea și cuvioșia cu care este înzestrată firea femeiască trebuie să le însoțească pe femei inclusiv la vârsta bă­trâneții, pentru ca, prin exemplul lor, să le povă­țu­ias­că și pe fetele tinere, fiind recunoscut faptul că femeile au înnăscută această aptitudine de a fi doici și învăță­toare, atât pentru propriii copii/nepoți, cât și pentru oricine le privește și, în mod indirect, înva­ță buna cuviință din comportamentul lor.

În plus, pentru buna armonie a casei, este neapărată nevoie ca relația dintre soț și soție, chiar dacă ajunși la adânci bătrâneți, să fie, pe cât posibil, una de dragoste, respect reciproc și îngădu­ință pentru neputințele fiecăruia, pentru a nu se nărui acum, la finalul vieții, întreaga relație clădită în zecile de ani de cununie în care cei doi și-au fost împreună unul altuia.

Așadar, dacă ar fi să găsim un cuvânt care să exprime acest subiect, anume cel al bătrâneții și al persoanelor vârstnice, cel mai potrivit ar fi „armonie”. Spunem acest lucru deoarece vedem că armonia se regăsește pe toate planurile la care am făcut referire în acest articol. În Sfânta Scriptură, prin numeroasele versete, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, ce exprimă aspecte legate de trăsăturile și valoarea unei vârste înaintate, în comentariile exegetice ale Sfin­ților Părinți, în care regăsim o viziune uniformă și lipsită de contradicție asupra temei în cauză, și în însăși situația concretă a zilelor noastre în care observăm, demonstrat cu atâtea ocazii, faptul că, printr-o viețuire în credință, înțelepciune duhovnicească și sub pronia lui Dumnezeu, vârsta bătrâneții reprezintă o cunună pe care Tatăl nostru Cel Ceresc o așază pe capetele celor ajunși la ea, pregătindu-i pentru cununa cea veșnică pe care le-o va dărui după trecerea în viața cea cerească.