Sfânta Împărtăşanie, fundament al vieţii religioase şi comunitar-eclesiastice

Anul pe care îl parcurgem, 2014, a fost dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfintelor Taine ale Spovedaniei sau Mărturisirii şi Sfintei Euharistii sau Sfintei Împărtăşanii, precum şi comemorării Sfinţilor Brâncoveni, la împlinirea a 300 de ani de la martirizarea lor. Pentru prima parte a acestei hotărâri, adică cea privitoare la Spovedanie şi Euharistie, un grup de teologi specialişti în probleme de liturgică au elaborat o serie de articole şi studii pe care le-au publicat în „Ziarul Lumina“, de la începutul anului.

Studiile şi articolele au îmbrăţişat toată gama de teme care puteau fi tratate, în legătură cu cele două Taine puse în dezbatere, Spovedania şi Euharistia. Ele sunt foarte strâns legate între ele şi se condiţionează oarecum reciproc. Aceste Taine se săvârşesc şi fiecare aparte, dar Sfânta Euharistie sau Împărtăşania nu se administrează credincioşilor fără ca mai întâi aceştia să primească sau să li se administreze Spovedania. Este practica liturgică şi canonică corectă urmată de Biserica Ortodoxă Română.

Din studiile şi articolele publicate, ca şi din practica Bisericii reiese că, dintre toate Sfintele Taine ale Bisericii, Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie este cea mai importantă. Desigur că fiecare Sfântă Taină îşi are rolul său bine definit în procesul mântuirii noastre şi are importanţa ei, dar cea care ne defineşte şi ne păstrează în calitatea de creştin şi de membri ai Bisericii este Sfânta Împărtăşanie. Pentru că, fără unirea cu Hristos, prin Sfânta Împărtăşanie, nu ne putem numi creştini, chiar dacă ne-am botezat, şi fără Euharistie sau Împărtăşanie nu putem vorbi de Biserică, comunitate sau obşte creştină care s-au format în jurul Euharistiei sau Împărtăşaniei.

De aceea, avem datoria să respectăm şi să administrăm toate Sfintele Taine ale Bisericii, dar în mod deosebit Sfânta Împărtăşanie. Ea este temelia sau fundamentul vieţii religioase şi comunitar-bisericeşti. Când spunem lucrul acesta, ne referim la faptul că nu putem să ne numim creştini fără Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie. În calitate de creştini, putem să avem o viaţă curată, să ne ferim de păcate şi fapte rele, să respectăm posturile şi sărbătorile, să participăm la sfintele slujbe, dar să nu ne spovedim şi să nu ne împărtăşim. Este o situaţie nefirească pentru că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos este vitală pentru viaţa religioasă. Scopul esenţial al creştinului este unirea cu Hristos euharistic, este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Din momentul instituirii Sfintei Euharistii de către Mântuitorul, ea a devenit o realitate în viaţa credincioşilor. În primele decenii şi secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des şi aceasta era starea de spirit a tuturor creştinilor. Când zelul creştin s-a mai diminuat şi au apărut restricţiile stabilite de canoane, privitoare la primirea Sfintei Împărtăşanii, împărtăşirea deasă sau săptămânală, cel puţin, a încetat, ajungând la situaţia de a nu se mai împărtăşi nimeni la Sfânta Liturghie, decât slujitorii Sfântului Altar. La aceasta a contribuit şi atitudinea ostilă Bisericii şi vieţii liturgice a regimului comunist - ateu care urmărea îndepărtarea credincioşilor de Biserică. De aceea, bucurându-ne de deplina libertate religioasă şi de cult, noi, slujitorii Bisericii, avem datoria majoră ca prin predici şi cateheze să punem în lumină rostul şi importanţa Sfintei Împărtăşanii în viaţa creştinului şi necesitatea împărtăşirii cât mai dese. Fără împărtăşire nu ne putem numi creştini. În această privinţă trebuie să fim realişti şi să nu credem că mai putem realiza situaţia din primele secole ale Bisericii când se împărtăşeau toţi care participau la Liturghie, dar nici să acceptăm situaţia când nu se împărtăşeşte nimeni la Sfânta Liturghie. Nu neapărat împărtăşirea deasă este o soluţie, ci împărtăşirea cu vrednicie şi mai ales cu pregătirea necesară: post, spovedanie şi dezlegare. În această privinţă, linia conducătoare ne-o dă Sfântul Apostol Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (I Cor. 11, 28-30).

În al doilea rând, Sfânta Împărtăşanie este liantul care contribuie la formarea spiritului de comunitate, a spiritului eclesial. Să nu uităm niciodată că Biserica, în calitate de comunitate, s-a format în jurul Altarului şi al Sfintei Euharistii. Când ne împărtăşim de la acelaşi Potir, ne simţim fraţi întreolaltă, alcătuim trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica. Nici o altă lucrare a Bisericii nu realizează acest spirit comunitar sau colectiv al Bisericii, aşa cum îl creează Sfânta Împărtăşanie. De aici rezultă necesitatea apropierii cât mai dese de Sfântul Potir.

În al treilea rând trebuie să recunoaştem că preocuparea Bisericii şi a slujitorilor ei pentru sublinierea importanţei Sfintei Împărtăşanii în viaţa liturgică şi bisericească nu s-a făcut prezentă. Toate aspectele vieţii pastorale sunt importante: şi grija pentru săvârşirea cu responsabilitate a cultului divin, ferindu-l de inovaţii, şi datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, prin predică şi cateheză, şi grija pentru o bună vieţuire creştină a enoriaşilor, şi pentru practicarea asistenţei sociale, dar mai importantă decât toate este şi trebuie să fie participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie sau la cultul divin şi mai ales împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Căci, dacă pentru a îndepărta pe credincioşi de Spovedanie sau Mărturisire, ateii au inventat mergerea la sociolog, psiholog sau psihiatru ori terapeut, pentru consultări, nu este exclus să inventeze ceva care să înlocuiască Sfânta Împărtăşanie. Or, să nu uităm că avem toate şansele de a ne păstra credincioşii noştri în staulul Bisericii, dacă avem vocaţie şi o facem lucrătoare. Să nu uităm că în toată lucrarea Bisericii, ea este călăuzită de prezenţa, puterea şi lucrarea harului Sfântului Duh. Cei care merg la sociolog, psiholog, psihiatru şi terapeut, care sunt simpli oameni, se întorc aşa cum s-au dus, lipsind Duhul Sfânt. Desigur că cei mai creduli şi necredincioşi îşi merită tratamentul respectiv.

De aceea este necesar să rămânem statornici în credinţa noastră, să frecventăm Biserica, „stâlpul şi temelia adevărului“ (I Tim. 3, 15), să ne împărtăşim cât mai des cu Trupul şi Sângele Domnului, „antidotul nemuririi“, cum îl numeşte Sfântul Ignatie al Antiohiei (Pr. prof. I. G. Coman, Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 36), şi temeiul vieţii creştine şi bisericeşti.