Sfântul Grigorie Palama despre slava la care poate ajunge omul prin rugăciune

Duminica a doua a Postului Mare stă în strânsă legătură cu prima, prăznuindu-l pe Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, care s-a arătat a fi un mare apărător al ascezei creștine și mare dascăl al rugăciunii. Dacă în prima duminică a postului, Biserica ne amintește de restaurarea cultului sfintelor icoane, în cea de-a doua îl prăznuiește pe Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credință, pe care însuși sfântul și-a însușit-o ca virtute a vieții, l-a condus spre contemplarea desăvârșită a dumnezeirii.

Sfântul Grigorie Palama, marele mistic și teolog al Răsăritului ortodox de la sfârșitul secolului al XIV-lea, a fost continuatorul teologiei isihaste inițiate de sfinții capadocieni în secolul al IV-lea. S-a născut în anul 1296 la Constantinopol, după cum afirmă ucenicul său, Patriarhul sfânt Filotei Kokkinos, de la care ne-a rămas viața redactată în patrologia greacă. Grigorie încă de mic copil este atras de trăirea în duh a credinței ortodoxe, trăire insuflată de la tatăl său, Constantin ­Palama - un om de o covârșitoare prezență, membru al Senatului și consilier al împăratului ­Andronic al II-lea, iar pentru educația și viața morală pe care o ducea, pedagog al nepotului împăratului Andronic al III-lea, spre sfârșitul vieții intrând în monahism cu numele Constantiu. După ce rămâne orfan de tată, tânărul Grigorie, cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Constantin Palama și ai Kalei, își sfătuiește rudele să intre în viața monahală, el urmând același stil de viețuire, prin intrarea în obștea Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte ­Athos, unde ucenicește pe lângă bătrânul monah Nicodim.

În Athos petrece într-o continuă căutare a lui Dumnezeu, neîncetat rugându-se și ducând o permanentă luptă ascetică în ­vederea luminării întunericului sufletului. După ce învață mește­șugul rugăciunii neîncetate de la Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, și de la ceilalți monahi văzători de Dumnezeu care trăiau în pustia Glosiei, din cauza ­atacurilor turcilor în acele zone ­pleacă în Tesalonic, unde este hirotonit preot, în anul 1326. De aici, mânat fiind spre locuri liniștite, Sfântul Grigorie pleacă și se stabilește în munții Veriei, unde petrece la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, bucurându-se de aceeași liniște și hrană spirituală.

Atât din tratatele sale teologice, cât și din întreaga sa viață de o continuă luptă pentru dobândirea rugăciunii curate, Sfântul Grigorie a ajuns unul dintre luminătorii mari ai monahilor din toate timpurile. Viața sa de mare ascet, deprinsă în Constantinopol, din familia care a dat mai mulți sfinți Ortodoxiei, mai apoi în Sfântul Munte Athos și în Munții Veriei, a fost una ce a constituit un mare tratat de teologie a rugăciunii neîncetate a minții.

Apărător al Ortodoxiei

Grigorie este hirotonit arhiereu în anul 1347 și păstorește turma cea cuvântătoare a creștinilor din istorica cetate a Tesalonicului. Prin întreaga sa pregătire ajunge un mare apărător al adevărului de credință ce era greu contestat și atacat de cei doi călugări apuseni: Varlaam din Calabria și Achindin.

Isihasmul ca mișcare duhovnicească promovată de călugării nevoitori din muntele Athos se baza pe ascultare și nevoință, în aşa fel încât prin rugăciunea lui Iisus monahul să ajungă la fericita smerenie și, dacă Dumnezeu voiește, chiar și la vederea dum­ne­zeieștii lumini, „lumina Schimbării la Față”, lumină care este strălucire și har dumnezeiesc, ­văzută nevăzut și cunoscută neîn­țeles, numai prin experiență. Contrar susținerilor fericiților monahi văzători de Dumnezeu, care se aflau sub directa ocrotire a Mitropolitului Grigorie, vine Varlaam din Calabria, care susținea că singura metodă de cunoaștere a lui Dumnezeu este lumina științei pe care o au cei învățați, contrazicându-i pe isihaști și acuzându-i de pură fantezie. Renaș­terea filosofiei profane prin Varlaam calabrezul venit din Apus vorbea despre imposibilitatea inteligenței umane de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, punând în față umanismul lui Aristotel și al lui Platon. Pentru Varlaam trăirea bunătăților cerești încă din această lume era imposibilă, pragmatismul sub care trăia și de care era influențată gândirea sa nu-i dădea voie să înainteze într-o cunoaștere a lui Dumnezeu în duh.

Dascăl al rugăciunii

Din textele liturgice ale celei de-a doua duminici a Postului Mare înțelegem că Sfântul Grigorie Palama a fost un mare dascăl al rugăciunii. Pe lângă dreapta credință mărturisită de Sfântul Grigorie Palama în celebra dispută isihastă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, acest mare sfânt al Bisericii a fost rânduit, încă de la canonizarea sa din 1368, să fie prăznuit în cea de-a doua duminică a Sfântului și Marelui Post.

Imnografia Triodului ni-l prezintă pe Sfântul Grigorie ca pe un ascet care, prin postire și prin rugăciune, și-a curățat patimile trupești, astfel ajungând pe cele mai înalte culmi ale contemplării dumnezeiești: „Omorându-ți toată plăcerea trupului celui stricăcios, înțelepte, sihăstrește ți-ai înviat mișcările sufletului și l-ai făcut pe el organ dumnezeiesc al teologiei” (Stihiră din cadrul slujbei Duminicii a 2-a din Postul Mare).

Sfântul Grigorie ne învață că „postul este oarecum esența rugăciunii”, considerând că rugăciunea nu este doar o lucrare a sufletului ieșit din trup, ci se înfăptuiește în întreaga ființă a omului. Precum e comună trupului și sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind trupul prin mijlocirea sufletului, încât se săvârșesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, așa la bărbații duhovnicești harul Duhului trecând prin mijlocirea sufletului la trup îi dă acestuia să pătimească cele dumnezeiești și să pătimească împreună cu sufletul, care pătimește cele dumne­zeiești. ­Este ceea ce spune profetul David în Psalmul 118, 131: „Gura mea am deschis și am tras duh”. Adică petrecerea într-o permanentă strigare către Dumnezeu și lupta ascetică permanentă care face trupul împreună-rugător cu duhul, împlinindu-se astfel ceea ce numește Sfântul Grigorie începutul rugăciunii, ce constă în adânca durere, mulțimea suspinelor cu zdrobire de inimă și lacrimi, durerea postului și a nesomnului. Începutul rugăciunii la Sfântul Grigorie înseamnă permanenta luptă a părții sim­țitoare în vederea atragerii ei din cele din afară, pentru că orice mișcare și orice simțire a trupului sunt mișcări și simțiri ale sufletului.

Rugăciunea adevărată este viața Bisericii, iar creștinul autentic, care duce o viață virtuoasă și este rugător, se poate împăr­tăși de prezența și harul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie ne învață că „aceasta este ființa rugăciunii: Înălțarea omului de la pământ la cer și după ce a depășit chiar și tot ce este ceresc, fiecare gând teoretic despre Dumnezeu îl aduce înaintea lui Dumnezeu Însuși, Care este mai presus de toate”. Așadar, rugăciunea este înălțare a omului din cele de aici spre întâlnirea cu Dumnezeu și înfăți­șarea înaintea Lui. Dar cum se poate înălța spre Dumnezeu omul simplu din lume? La această întrebare ne răspunde Sfântul Grigorie spunând că aceia din lume pot ajunge la această măsură „forțân­du-se pe ei înșiși, să se folosească de lucrurile din lume după poruncile lui Dumnezeu”. Astfel, păzirea poruncilor conduce spre Dumnezeu, prin nașterea virtuților, după ce sunt urâte și alungate din sufletele noastre relele deprinderi. Păzirea poruncilor și lucrarea virtu­ților în procesul contemplării dumnezeiești, după Sfântul Grigorie Palama, sunt înfăptuite prin înlocuirea deprinderilor rele cu virtuți: în locul urii și a invidiei să ne deprindem cu iubirea, în locul iubirii de argint să ne îmbogățim cu virtutea milosteniei, furia cu blândețea și, nu în ultimul rând, mândria să fie înlocuită cu virtutea smereniei.

Omul este chemat să se înveşmânteze în slavă

Luminarea și strălucirea despre care vorbește Sfântul Grigorie Palama sunt stări specifice omului primordial, înainte de cădere, o stare de „luminare și strălucire de care era părtaș și Adam înainte de cădere, nu se afla gol, ca unul ce era îmbrăcat într-un veșmânt de adevărată slavă”. La această stare este chemat tot omul, iar pentru cel angajat pe drumul îndumnezeirii ea devine o țintă. Biserica ne învață că redobândirea slavei pierdute de credincioși se face prin elementele ascezei și întreaga învăță­tură predată în răstimpul Postului Mare: postire, părăsirea păcatelor, spovedanie și culminând prin Sfânta Împăr­tășanie, unirea cu Însuși Hristos, Mirele celor care se pocăiesc.

La această isihie suntem și noi chemați, la practicarea rugăciunii, urmând Sfântului Grigorie, pe care Biserica ni l-a pus înainte în această duminică. Înțelegem de la Sfântul Grigorie Palama că Biserica e a rugătorilor, iar rugătorul adevărat este cel care-L caută pe Dumnezeu în mod isihast și dorește să se odihnească înaintea feței Sale. Doar așa putem ajunge la ținta dorită, de la sfârșitul postului prin rugăciunea neîncetată și prin îmbrăcarea cu Lumina pe care Sfântul Grigorie a propovăduit-o. Aceasta este foarte importantă, deoarece „numai dacă ne vom spăla sufletul prin rugăciune neîntreruptă de toate preocupările, făcându-ni-l tăbliță curată, își va înscrie pe el Duhul Sfânt semnele sale”.