Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, un om al rugăciunii

Viaţa Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, a fost pilduitoare nu doar prin realizările sale pastorale, misionare, culturale şi politice în comunitatea românilor ardeleni din secolul al 19-lea. Mărturiile contemporanilor ni-l înfăţişează ca un trăitor al cuvântului evanghelic, un rugător şi un sacerdot asemenea sfinţilor care şi-au închinat viaţa lui Hristos.

Marele ierarh al Transilvaniei, providenţial pentru Biserica Ortodoxă şi pentru românii din Ardeal, a rămas în istoria neamului ca un far călăuzitor, deschizător de drumuri, ctitor de instituţii şi întemeietorul unui program de emancipare naţională prin cultură şi credinţă. Realizările sale pe plan eclesial, educaţional, cultural şi politic au rămas adânc sădite în conştiinţa românilor ardeleni, Sfântul Andrei Şaguna fiind cunoscut până astăzi drept un mare conducător spiritual al neamului. Mai puţin cunoscută este însă viaţa sa duhovnicească, izvorâtă dintr-o sfinţenie a sufletului nobil şi din dragostea sa nemărginită faţă de rugăciune, faţă de sfintele slujbe şi faţă de pravilele bisericeşti. Între argumentele aduse pentru trecerea marelui Mitropolit Andrei Şaguna în rândul sfinţilor, moment petrecut în anul 2011, părintele academician Mircea Păcurariu număra şi viaţa sa curată, smerită şi plină de rugăciune. Astfel, amintea în lucrările sale dedicate ierarhului, între care se numără remarcabilul volum intitulat „O viaţă închinată Bisericii şi neamului. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei”, despre programul zilnic de rugăciune al mitropolitului canonizat. După cum consemnează şi cercetători luterani, cum este Johann Schneider, Sfântul Andrei Şaguna avea zilnic, între ora 5:00 şi ora 7:00 dimineaţa, program de rugăciune, în taină şi cu smerenie, după pravila monahală. De altfel, de aceeaşi stare de rugăciune în smerenie a dat dovadă în dese rânduri. Spre exemplu, la împlinirea a 25 de ani de la venirea sa în Transilvania, a refuzat să participe la festivităţile organizate în cinstea sa, manifestându-şi dorinţa de a petrece aceste momente în post şi rugăciune, pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu la ceas aniversar. Aşadar, deşi puţine, mărturiile vremii ni-l înfăţişează pe marele Andrei Şaguna ca un om rugător, cu dragoste faţă de spiritualitate şi comuniune prin rugăciune cu Dumnezeu.

Profesorul Dimitrie Cunţan (1837-1910), cel care i-a fost marelui ierarh diacon în tinereţe, iar mai apoi a slujit ca preot şi profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, a elaborat în anul 1908 un articol în Revista teologică (nr. 12/1908) intitulat „Religiozitatea şi moralitatea mitropolitului Andrei”. Renumitul profesor de la Sibiu evidenţia în acest articol viaţa de rugăciune şi de evla­vie a Sfântului Andrei Şaguna: „Solid şi întreg a fost mitropolitul Andrei în religiozitate şi moralitate, căci tare a fost în credinţă, cald în iubire şi statornic în speranţă; sincer şi nefăţărit a fost în frica şi în cinstirea lui Dumnezeu. Exact şi conştiincios a fost el în împlinirea tuturor datorinţelor sale religioase-morale; faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de şcoală, faţă de cultura, de vaza şi de înaintarea neamului său”. Viaţa sa curată, în rugăciune, evlavie şi smerenie, se reflecta şi în cultul public. Prezenţa sa la sfintele slujbe, mărturiseşte profesorul Dimitrie Cunţan, era pilduitoare pentru ceilalţi. Întotdeauna sosea primul la slujbele religioase şi oferea tuturor un model de rugăciune şi de evlavie, încât „prin exemplu său, prin tactul cuceritor şi prin autoritatea sa personală impunătoare, curând i-a reuşit a atrage şi deprinde pe toţi în cercetarea regulată a bisericii, nu numai pe asesori şi pe profesori, ci pe toţi parohienii şi întreaga tinerimea noastră de la şcoalele din Sibiu”. Chiar şi în ultima parte a vieţii sale, când neputinţele fizice îl chinuiau cumplit, Sfântul Andrei Şaguna se ruga lui Dumnezeu neîncetat, se închina şi se însemna cu semnul Sfintei Cruci când lua medicamentele, sau când se odihnea în patul său. Dimitrie Cunţan mai spune că cei care-l vizitau în reşedinţa sa erau uimiţi de evlavia mitropolitului şi manifestau „acelaş respect, aceiaş sfială religioasă ca şi în biserică”.

Un alt contemporan, ucenic al său, Nicolae Popea, viitorul Episcop al Caransebeşului, ilustra figura marelui mitropolit într-o monografie apărută la Sibiu în 1879. Între altele, subliniază moralitatea şi credinţa mentorului său, care impuneau respect celor din jur. „În biserică era omul Bisericii; după chemarea sa de călugăr era călugăr; după cea de arhiereu era arhiereu”, consemnează Nicolae Popea. Aşadar, nici o clipă marele ierarh nu a uitat în viaţa sa chemarea de monah rugător şi smerit, chiar dacă a fost binecuvântat cu mari demnităţi.

Evlavios, serios, autoritar

Este important să ne amintim de un alt mare cercetător care a readus în actualitate în epoca noastră viaţa şi activitatea neegalabilă a sfântului ierarh. Profesor la Universitatea din Illinois, SUA, specializat în istoria românilor şi a Europei de Sud-Est, Keith Hitchins avea să publice volumul „Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania” (Bucureşti, 1995). Cu toate că această lucrare importantă pentru cunoaşterea istoriei românilor din Transilvania prezintă realizările pe plan bisericesc, cultural şi politic ale Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, totuşi autorul menţionează în câteva rânduri evlavia mitropolitului. Autorul îl prezintă pe tânărul Anastasie Şaguna, intrat mai apoi în monahism sub numele de Andrei, ca un om „cu puternice sentimente religioase”, iar la sosirea în Transilvania, prima impresie lăsată celor care l-au văzut a fost a unui om evlavios, a unei personalităţi serioase şi autoritare. Întreaga sa activitate la cârma Bisericii Ortodoxe din Transilvania s-a fundamentat pe credinţa în Dumnezeu şi ascultarea poruncilor Lui, subliniază Hitchins, iar modelele pe care le-a avut Mitropolitul Andrei Şaguna au fost alţi doi slujitori ai Bisericii din Transilvania, trecuţi în rândul sfinţilor: Simion Ştefan şi Sava Brancovici. Am putea spune, după concluziile profesorului Hitchins, că Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a urmat o tradiţie deja existentă în Ardeal, a ierarhilor cu vocaţie de oameni evlavioşi, rugători şi mărturisitori.

Cărţi de rugăciune tipărite de ierarh

În timpul păstoririi sale la Sibiu, Sfântul Andrei Şaguna a tipărit mai multe cărţi de rugăciune pentru cler şi popor. Se ştie că activitatea sa editorială şi tipografică la Sibiu a fost una prolifică. Pe lângă Biblia, cărţile de cult, manuale şi alte publicaţii, ierarhul a tipărit Cartea de rugăciuni (1852 şi 1856), Acatisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1855), Paraclisul Maicii Preciste (1857) şi Adunarea unor rugăciuni pentru întrebuinţarea celui mai mare (1866). În lucrarea „Mireasa Duhului”, un vo­lum monografic al tipografiei şaguniene de la Sibiu, părintele Emanuel Tăvală prezintă o listă completă a tipăriturilor şaguniene. De aici aflăm că Sfântul Andrei Şaguna tipă­rea la Sibiu, în anul 1856, Carte de rugăciuni pentru tinerimea evlavioasă de legea dreptcredincioasă răsăriteană, arătând astfel o grijă deosebită faţă de viaţa spirituală a tinerilor ortodocşi din Transilvania. În lista cărţilor de rugăciune am putea include şi Ceaslovul (Sibiu, 1859), precum şi Psaltirea (1857). În Predoslovie la Psaltire, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna îi îndemna pe toţi să citească din această carte pentru folosul sufletului: „Mare trebuinţă avem de cetania Psalmilor, că de au putut Pro­ro­cul David numai cu cântarea organului a goni duhul de la Saul Împăratul, cu cât mai mult adjută Psalmii împletite cu dumnezeieşci cuvinte care pot goni patimile (...)”

Rugăciuni pentru încetarea războiului

Nu lipsesc nici mărturiile despre rugăciunile pe care le făcea ierarhul pentru ceilalţi, pentru semeni şi pentru lumea în care trăia. După cum menţionează cercetătoarea Ana Grama în lucrarea „Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna, cu tărie şi evlavie în slujba Maicii noastre Biserica”, ierarhul consemna în memoriile sale că se ruga special pentru aplanarea conflictelor şi îi îndemna pe preoţi şi credincioşi să facă acelaşi lucru. La 1849, marele ierarh se ruga pentru încetarea războiului şi pentru ocrotire în vremuri tulburi: „Eu, între astfel de împrejurări fatale, mă rugam lui Dumnezeu ca țara să o scape de tot răul și locuitorilor ei să le dea un viitor de îndestulare. (...) Întristarea mea pentru cele viitoare mă făcea pe mine a mă ruga lui Dumnezeu ca să lumineze pe bărbații noștri de a învăța din cele prezente pentru viitor o tactică mai circumspectă decum a fost cea de până acum și am dispus prin circular a se ținea prin toate bisericile noastre doxologia pentru încetarea războiului intestin și pentru statornicirea păcii interne pe ziua întâia a Crăciunului, éar pe ziua a treia a Crăciunului am rânduit parastas pentru toți căzuții în război. La aceste solemnități au asistat și guvernatorul cu comisarul și suita sa numeroasă”. Pe patul de moarte, ierarhul avea să adreseze apropiaţilor săi cuvintele care au rămas în memoria românilor ardeleni drept testamentul spiritual şagunian: „Fiţi pe pace! Aveţi-vă bine! Nu vă sfădiţi!”

Toate aceste mărturii ne arată un om al rugăciunii, un mare ierarh care a fost şi rămâne un model de evla­vie şi trăire a Evangheliei în viaţa de zi cu zi şi care, de mai bine de 10 ani, mijloceşte înaintea Tronului ceresc pentru cei care i se roagă.