Sfântul Ioan Hrisostom şi problema goţilor

Imperiul Roman a fost dintotdeauna provocat de ameninţarea „barbară“. Fie că este vorba de chestiunea persană din Orient sau de migratorii europeni, imperiul a răspuns cu forţa acestei probleme care ameninţa siguranţa. În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, un procent important din populaţia Constantinopolului era formată din goţi care îmbrăţişaseră creştinismul arian. În cele ce urmează dorim să vedem cum se împacă programul misonar al lui Hrisostom de convertire a goţilor la Ortodoxie cu atitudinea ostilă a imperiului faţă de ei.

Pentru început, trebuie să aducem lămuriri asupra termenului „barbar“. Ce înţelegea un roman atunci când vorbea de un „barbar“ şi ce implicaţii avea această viziune asupra politicii imperiale de apropiere sau respingere a neamurilor străine de concepţia de cetăţean roman? Numele  „barbar“ este un semn de alteritate, de personalizare a celor care se aflau în afara graniţelor culturale, etnice şi geografice ale Imperiului Roman. Deşi din punct de vedere practic imperiul era o asociere de multe naţii şi popoare care nu erau uniformizate aşa de puternic, totuşi politica oficială prevedea o anumită epurare a supuşilor de individualităţi care nu recunoşteau supremaţia împăratului şi a cutumelor romane, ca simbol de unitate a tuturor. În acest fel se explică resentimentul puternic al unor împăraţi faţă de creştini în primele secole după Hristos. Creştinii erau consideraţi la fel ca „barbarii“, care trebuiau fie asimiliaţi, fie anihilaţi prin forţă. Războaiele purtate în anii 367-369 de imperiu cu goţii au condus la o integrare forţată a acestora în imperiu, chiar şi în capitala din Răsărit. Goţii au fost forţaţi de împăratul Valens să adopte creştinismul arian, iar în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur ei erau vizaţi de o nouă evanghelizare pentru a îmbrăţişa Ortodoxia, impusă de împăratul Teodosie I (379-395). Dar oare s-a schimbat politica imperiului faţă de ei, în acest nou context?

Ideea de corpus roman era caracterizată de două calităţi sau virtuţi: bărbăţia (masculinitatea) şi invincibilitatea. În primă instanţă, bărbăţia desemna abilitatea de a domina pe alţii, fie că vorbim de sclavi sau de membrii familiei, sau de duşmanii imperiului şi străini. Dominanţa aceasta are aspectul unui meşteşug sau al unei arte care derivă din poziţia socială. Dacă acest meşteşug făcea un om să devină un adevărat roman, atunci, pe un plan mai adânc, conducerea dorinţelor cuiva şi disciplinarea minţii unui străin devin lucrări specifice unui roman. La trei ani după numirea lui Hrisostom ca Episcop al Constantinopolului, un anume Themistius a fost numit prefect al aceluiaşi oraş de către Theodosie I în 384. Themistius nu era creştin, dar se bucura de mari favoruri din partea împăratului. El era de altfel un propagandist al politicii imperiale şi a folosit în acest scop cunoştinţe avansate de filosofie şi retorică, în special împotriva „barbarilor“. Themistius spunea: „În fiecare dintre noi există un trib barbar, extrem de arogant şi nedisciplinat - mă refer la mânie şi celelalte dorinţe nesătule, care se opun raţiunii cum fac sciţii şi germanii faţă de romani“. Ideea că plăcerile şi pornirile trupului ar trebui să se supună lucrării puternice a intelectului este împrumutată de la stoici. Metafora folosită de Themistius este un indicator al ideologiei romanilor care îi considerau pe barbari needucaţi şi nestăpâni pe impusurile trupurilor lor. Neştiinţa limbilor latină şi greacă îi făcea şi mai străini de idealul de educaţie roman. 

Se pare că goţii au fost în vederea Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru că Theodoret de Cyr spune următoarele: „Văzând neamul sciţilor (goţilor) atras în năvodul arian, Ioan Gură de Aur s-a opus cu toate mijloacele de rezistenţă şi a găsit el însuşi calea de a-i atrage la credinţa cea dreaptă“. Se ştie că sfântul le-a predicat goţilor de mai multe ori, în majoritatea cazurilor ajutat de un traducător. În omilia adresată special goţilor (Homilia habita postquam presbyter Gothus), Hrisostom aduce laudă goţilor, şi barbarilor în general, pentru rolul lor în expansiunea creştinismului. El începe cu referinţe la Avraam, Moise şi la magii prezenţi la naşterea lui Hristos. Laitmotivul omiliei este că în Biserică nu mai este diferenţă între greci (romani) şi barbari, cu referire la textul de la Coloseni 3, 11. El aminteşte de importanţa Evangheliei (probabil în limba goţilor) în răspândirea creştinismului printre aceste neamuri. El spune că era permis acestora să vorbească în biserică, adică să predice în limba lor. Toate aceste aspecte arată o viziune pozitivă şi integratoare a goţilor, lucru care-l depărtează pe Hrisostom de politica oficială a imperiului.

Sfântul Ioan se foloseşte de textul de la I Corinteni 14, 11, pentru a arăta că limbile barbarilor sunt egale cu latina sau greaca în a aduce slavă lui Dumnezeu. De asemenea, el îi îndeamnă să citească Biblia ori de câte ori pot. Referindu-se la textul de la Isaia 65, 25, unde se spune că „lupul şi mielul se vor hrăni împreună“, Sfântul Ioan arată că şi cei mai sălbatici dintre barbari stau împreună cu oile Bisericii, într-o singură turmă sau adunare, la acceaşi masă, care este pusă înaintea lor la fel. În alt loc, Hrisostom spune că Dumnezeu a adunat în mâna Sa nu numai pe cei care locuiesc în Imperiul Roman, ci şi pe barbarii de pe pământ şi de pe mare. Dacă Themistius nu putea să vadă dincolo de dihotomia fundamentală romani-barbari, viziunea lui Hrisostom era mult mai cuprinzătoare. El considera în termenii Evangheliei pe barbari ca fiind în egală măsură chemaţi la Evanghelie şi la viaţa în Hristos ca şi romanii şi iudeii. Liantul de unitate propus de Ioan nu mai era culturalizarea lor, ci botezarea lor şi includerea în comunitatea Bisericii, a celor care mărturiseau credinţa de la Niceea. Trebuie să avem în vedere că predica lui Ioan a vizat mai mult păcatele, patimile şi obiceiurile care nu erau corespunzătoare ethosului creştin din rândul membrilor Bisericii, fie că erau romani sau păgâni, demnitari imperiali, cetăţeni de rând sau supuşi. Această viziune misionară a Bisericii a coexistat cu ideologia imperială care considera pe barbari ca supuşi ai imperiului de rang inferior. Cu timpul însă, politica imperială s-a schimbat sub presiunea migratorilor, care au fost adoptaţi în imperiu la modul mult mai general pentru a fi folosiţi ca bastioane de protecţie împotriva altora care râvneau la bogăţiile Romei şi Constantinopolului.