Să presupunem că nu am înțelege intuitiv ce înseamnă cuvântul compasiune. Am da fuga la un dicționar și ne-am lămuri: compasiune = sentiment de înțelegere și de compătimire față de suferințele și nenorocirile cuiva; milă; compătimire; milostenie. Originea latină a cuvântului este cât se poate de sugestivă: co-suferință. Cu alte cuvinte, avem compasiune față de aproapele nostru în măsura în care suferim împreună cu el. Suferințele lui să le faci ale tale. Atunci poți spune că ești plin de compasiune.
Sentimentul compasiunii se opune altor sentimente, toxice în esență: indiferenței, cruzimii, asprimii. Grecii antici foloseau un alt cuvânt pentru compasiune: numeau acest sentiment simpatie. Compasiunea este un sentiment, dar și o virtute, cum arată filosoful André Comte-Sponville în „Mic tratat despre marile virtuți”. Ea este „participarea afectivă la sentimentele altora”. Dar ca „ieșire din închisoarea eului” ea este, deopotrivă, virtute. Compasiunea e o formă de simpatie, ne edifică Comte-Sponville. În psihologia colectivă, „milă” și „compasiune” sunt sinonime; ele desemnează aceeași trăire afectivă.
În istoria gândirii au existat poziții divergente față de sentimentul sau de atributul compasiunii. Filosofii stoici (Epictet, Marcus Aurelius, Seneca) nu considerau compasiunea virtute. Ei gândeau astfel: dacă mă întristez de suferința celui de lângă mine nu îl ajut pe acesta să iasă de sub imperiul ei, să se bucure de viață, să fie fericit. Prin urmare, concluzionau filosofii Porticului, compasiunea sau mila nu face decât să amplifice suferința care a cotropit pământul. Baruch Spinoza avea aceeași atitudine față de milă (commiseratio în limba latină): „Mila la un om condus doar de rațiune este prin ea însăși rea și inutilă”. Din acest motiv, înțeleptul „se străduiește, pe cât se poate, să nu fie atins” de ea. La rândul său, Kant, dimpotrivă, considera compasiunea o virtute și scria că avem datoria „de a cultiva în noi sentimentele naturale de simpatie”. Filosofia kantiană datorează multe religiei creștine.
Compasiunea în creștinism: dragostea jertfelnică
Se poate spune că întreaga învățătură creștină este o invitație la compasiune. De câtă compasiune dă dovadă Mântuitorul când îi vindecă pe cei leproși, pe ologi, pe orbi, când alungă din cei lunatici duhurile necurate! Când îl plânge pe prietenul său, Lazăr, mort de trei zile! Când se milostivește de vameși, de tâlhari, de prostituate!
Echivalentul creștin al compasiunii este dragostea jertfelnică. Această virtute este prezentă în viețile tuturor sfinților. Am ales să o ilustrez, citând câteva crâmpeie din viața și învățătura Sfântului Paisie Aghioritul. Ucenicul său, ieromonahul Isaac, observă în cartea pe care i-a dedicat-o: „De dimineața până seara starețul primea oameni, îi servea cu obișnuita tratație athonită și jertfea mult timp stând împreună cu ei și ascultându-le problemele. Le ușura crucea, lua asupră-și durerea lor, îi sfătuia, îi dojenea, îi vindeca și chiar îi înveselea cu câte o glumă, fără să țină seama că era nedormit, flămând, însetat, obosit, bolnav. (...) Potrivit cuvintelor starețului, odată, când el era foarte bolnav, cineva trăgea cu insistență clopotul. În momentul când se pregătea să deschidă, l-a văzut la poartă pe fericitul lui stareț, părintele Tihon, care i-a spus: Mă bucur că primești lume!”.
Această însărcinare de a-i sluji pe oamenii îndurerați, Sfântul Paisie a primit-o de la Maica Domnului, care, arătându-i-se într-o vedenie, i-a spus: „Lucrul meu este să păzesc hotarele voastre și îl fac. Așa și tu, să primești oamenii fără să faci deosebire, pentru că au nevoie”.
Starețul cunoștea nevoia arzătoare a oamenilor de a fi ajutați, sprijiniți în încercările vieții. Mărturisea de multe ori: „Să nu credeți că oamenii vin aici ca să-și petreacă timpul, ci pentru că au probleme mari. Iar ceea ce mă face să continui astfel este faptul că sunt ajutate câteva suflete. Eu am pornit pentru a viețui călugărește, neștiut de nimeni, dar lumea nu mă lasă. Un stareț mi-a spus: «Tu, părinte Paisie, ai canon să primești lume și să o odihnești». Dar cum va judeca Dumnezeu, nu știu”.
Sfântul Paisie Aghioritul considera că dragostea pentru aproapele are ca temei dragostea pentru Dumnezeu. El învăța: „Dacă omul îl iubește pe Dumnezeu, apoi își iubește și casa sa, și pe vecinul său, și pe vecinul de dincolo de frontieră, și pe vecinul mai îndepărtat. Dacă nu-L iubește pe Dumnezeu, nu iubește nici pe vecin, nu iubește pe nimeni. Apoi omul începe să se miște din interes și își spune: Voi face legături cu acesta pentru ca să mă ajute în cutare situație; Voi face legături cu cutare, pentru a profita în aceasta sau cealaltă”.
Grija pentru sufletele împovărate de boli și necazuri nu îi dădea pace starețului nici ziua, nici noaptea. Povestea: „Nu rânduiesc nimic pentru mine însumi, programul oamenilor a devenit programul meu. Mai înainte mintea mea se cufunda în rugăciune, acum însă trăiesc problemele oamenilor. De multe ori tresar în somn”.
Cineva l-a întrebat odată când este mai bine primită de Dumnezeu rugăciunea săvârșită pentru semenii noștri. Cuviosul i-a răspuns: „Când o simțim. Și o simțim atunci când ne punem pe noi înșine în locul celorlalți. Dacă ne punem în locul bolnavilor sau al celor adormiți, asta ne va ajuta să ne rugăm cu durere. Durerea coboară în inimă și atunci rugăciunea noastră se face din inimă”.
Darurile suprafirești primite de la Dumnezeu și mărinimia sa sufletească îl îmboldeau să vină, în chip minunat, în ajutorul sufletelor rătăcite. În anul 1982, un tânăr din Atena îi trecuse pragul chiliei, cerându-i ajutorul. Sufletul său era învăluit în duhul deznădejdii: junelui, întreaga sa viață îi părea absurdă și inutilă. Cu toate eforturile starețului, tânărul rămăsese în aceeași stare deplorabilă. Într-o noapte, orbit de gândul sinuciderii, tânărul s-a suit pe motocicletă și a pornit la drum cu viteză mare, vrând să se arunce, cu motor cu tot, într-o prăpastie adâncă. Nu mică i-a fost mirarea când motocicleta i s-a oprit înainte să ajungă la buza prăpastiei. Dinaintea sa l-a văzut, dintr-odată, pe Sfântul Paisie, care îl îndemna: „Ioane, oprește-te! Ce vrei să faci?”. Tânărul a renunțat la planul său sinucigaș, iar mai târziu, ajungând la chilia starețului, i-a mulțumit și le-a povestit călugărilor de la Mănăstirea Cutlumuș minunata întâmplare.
Să îl rugăm pe Sfântul Paisie să ne dăruiască măcar o fărâmă din mărinimia sa sufletească, din dragostea sa jertfitoare pentru semenul nostru.
.jpg)
