Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Sfântul Paisie de la Neamț, cuviosul prețuit de domnii și monahii din Țara Moldovei

Sfântul Paisie de la Neamț, cuviosul prețuit de domnii și monahii din Țara Moldovei

Galerie foto (8) Galerie foto (8) An omagial

Între documentele lăsate de Sfântul Grigorie ­Dascălul, Mitropolitul Țării Românești și ucenic al Sfântului Paisie Velicicovski, se află și scrisoarea cuviosului stareț al Mănăstirii Secu, Paisie, trimisă domnitorului ­Moldovei, Constantin Moruzi. Ea exprimă dorința sfinției sale de a se liniști în obștea Mănăstirii Secu, unde ajunsese după ce Mănăstirea Dragomirna a fost părăsită de soborul ucenicilor Sfântului Paisie, în urma alipirii Bucovinei la Imperiul Austriac, în 1775. Epistola reflectă, în linii mari, neliniștea sufletească în care se afla Cuviosul Paisie, dimpreună cu obștea sa de monahi, durerea sufletului său, dar și dorința de a fi sprijinit în noua slujire. Acest articol cuprinde prima parte a scrisorii și un scurt comentariu privind viața și activitatea celui care a fost Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț.

Despre Sfântul Cuvios Paisie (de la Neamț) au scris mulți teologi, monahi și cărturari din diferite perioade. Una dintre mărturiile importante este cea a ucenicului său, Grigorie Dascălul, devenit peste ani ierarh, Mitropolit al Ungro-Vlahiei și canonizat în anul 2005 de către Biserica Ortodoxă Română.

Sfântul Grigorie Dascălul vorbește despre marele Avvă, oferind multe mărturii personale, gânduri și informații de la ucenicii starețului nemțean.

Au mai scris despre Sfântul Paisie de la Neamț preotul Paul Mihail, părintele profesor Mircea Păcurariu, preotul dr. Florin Șerbănescu, preotul Nicolae Faifăr, Dan Zamfirescu și aproape toți ierarhii care au păstorit în Moldova ultimelor două veacuri, precum și mulți alții. 

Înflorire duhovnicească și cultură în Moldova secolului al XVIII-lea

Venind la Mănăstirea Secu, Sfântul Paisie a organizat vechea ctitorie a lui Nestor și Mitrofana Ureche, de pe valea pârâului ­Secu, încât vestea schimbării vieții duhovnicești din obștea amintită a ajuns până la mai-marii stăpânitori ai Moldovei, care s-au gândit să-i acorde starețului ­Paisie conducerea celei mai vechi lavre din Moldova, ­Mănăstirea Neamț. 

Ajungând la Secu, întrucât numărul călugărilor sporise și chiliile erau prea puține, starețul l-a rugat pe domnitorul Moldovei, Constantin Moruzi, să sprijine mănăstirea prin construirea unor chilii noi.

Amănuntul ni-l oferă Sfântul Grigorie Dascălul, care spune că, după ce domnitorul s-a sfătuit cu mitropolitul țării, a hotărât ca Paisie să se mute la Mănăstirea Neamț.

Era locul unde s-au format mulți ierarhi, unde au existat școli de caligrafie și miniaturistică. Este extrem de valoroasă și important de consemnat mărturia marelui părinte Cleopa Ilie, care spunea că Mănăstirea Neamț a avut, în istoria ei, aproximativ 30.000 de viețuitori, în timp ce alte mănăstiri de tra­diție, de la Athos sau din diferite locuri ale lumii ortodoxe, nu au cunoscut nici măcar jumătate din acest număr de viețuitori, ceea ce înseamnă că, din jurul anului 1200 până în prezent, mănăstirea a avut viață duhovnicească intensă și un număr însemnat de monahi nevoitori.

Scrisoarea amintește despre strămutarea cu multe lacrimi, despre durerea viețuitorilor și strângerea de inimă a acestora în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, la 14 august 1779.

În ultimii 15 ani de viață, starețul Paisie a viețuit la Neamț, dar a purtat grijă deosebită și călugărilor din Mănăstirea Secu 

Sunt diferite informații în legătură cu numărul călugărilor care au viețuit la Mănăstirea Neamț în vremea păstoririi Sfântului ­Cuvios Paisie. După cum este cunoscut din însemnările acelor ­vremuri, mănăstirea a ajuns, către sfârșitul vieții Sfântului Paisie, să aibă 700 de călugări.

Un anume călugăr Teofan, străin de neamul românesc, care a viețuit la Neamț în vremea stăreției Sfântului Paisie, mărturisea că în obștea Sfântului Paisie trăiau vreo 800 de călugări, alții afirmă că mănăstirea ar fi avut, împreună cu schiturile dimprejur, până la 1.000 de viețuitori de diverse națio­nalități. După moartea Sfântului Paisie, ucenicii săi au înființat 117 mănăstiri și schituri. Sunt amintiți vreo 120 de călugări, care au răspândit mișcarea paisiană în prima parte a veacului al XIX-lea.

Sfântul Paisie punea mare accent pe cunoașterea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți. Recomanda monahilor Rugăciunea minții, iubirea desăvârșită, smerenia, iar novicii din viața monahală care nu se încadrau acestui stil de viață călugărească erau invitați să părăsească mănăstirea.

Fiind cu acrivie în formarea monahilor, Sfântul Paisie vorbea mereu despre răspunsul pe care avea să-l dea înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum se formau călugării din preajma sa.

Este destul să amintim că o simplă neatenție a unui frate, care umbla fără bună-cuviință prin mănăstire, a atras canonisirea acestuia pentru câteva zile la trapeză, împreună cu a duhovnicului său, care a fost chemat în fața celorlalți duhovnici ai mănăstirii și mustrat: Astfel îi înveți pe ucenicii tăi să petreacă în mănăstire?

În vremea când s-a mutat la Mănăstirea Neamț, Cuviosul Paisie a pus mare accent pe participarea la sfintele slujbe, dar și pe formarea spiritual-culturală, prin participarea tinerilor la școli de corectori, traducători, copiști ș.a.m.d.

Cu iubire față de cei suferinzi

A hotărât să construiască un spital pentru bolnavi, numit bolniță, dar și case de oaspeți. Același lucru, într-o formă modestă, îl avusese în vedere și la Mănăstirea Secu, în vremea stăreției sale.

Cei bolnavi erau îngrijiți, cu multă atenție, de monahul Onosie, care era sfătuit de starețul mănăstirii să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu. Starețul venea adeseori să vadă dacă în bolniță era curățenie și poruncise ca monahii de acolo să aibă pâine albă, mâncare bună și câte un pahar cu vin. Așternuturile erau schimbate ­după câteva zile, iar curățenia ­trebuia să fie exemplară.

Alături de călugări, bolnița a adăpostit și câte 100 de bătrâni, starețul primind pe unii suferinzi de prin sate care nu aveau unde să-și plece capul. Așezați în spații separate, erau hrăniți din masa comună, unii rămânând acolo chiar până la moarte. De multe ori, starețul Paisie era văzut în preajma celor bolnavi, rămânând cu ei un ceas-două, iar uneori, când aceștia sufereau mult, noaptea întreagă. Cei care ajungeau la Mănăstirea Neamț se minunau la întâlnirea duhului de pace, rânduială și bună ­chivernisire a lucrurilor, care ­bucurau și luminau inimile.

Toți erau minunați de privirea starețului Paisie. Se vorbea despre dragostea cu care el, din tinerețile sale, L-a iubit pe Dumnezeu, despre rugăciunea pe care o dobândise și despre lumina pe care o transmitea. Extazul, darul înainte-vederii și marea dăruire pentru viața duhovnicească a Cuviosului Paisie erau evidente, oferind pace și ­lumină tuturor.

Scrisoarea stareţului Paisie către Costachi Vodă Moruzi al Moldovei, din August 1779, despre trecerea lui în Sfînta Mănăstire Neamțu

Prea Înălțate Doamne,

Cum m-am înștiințat din cartea dumisale Vel Logofăt, care, din luminata porunca Măriei Tale, s-au scris cătră mine, cum că adecă, ai hotărît Măria Ta și cu tot sfatul Măriei Tale ca să ni se dea nouă Sfînta Mănăstire a Neamțului drept lăcuință, am scris cătră Măria Ta prin trimisul mieu, duhovnicul Irinarh ieromonah, pre carele, neputînd eu însumi a merge, pentru multa neputința trupului mieu, l-am trimis în locul mieu, cu multă rugăminte și cu multe lacrămi cătră Măria Ta, ca să te milos­tivești asupra ticăloșiei mele și să mă ușurezi de sarcina aceasta grea și nu lesne purtată, lăsîndu-mă Măria Ta a-mi săvîrși rămășița vieții mele la sfînta mănăstire Secul, cu frații cei adunați întru numele Domnului, arătînd și cîteva pricini pentru care nici cu un chip nu-mi da mîna a mă împovăra cu această înfricoșată povară. Și aveam neclintită nădejde pe Dumnezeu la prea bogată mila Măriei Tale cum că te vei milostivi Măria Ta la umilite lăcrămile mele și mă vei ușura de această ascultare, și așteptam cu toată bucuria și mila Măriei Tale, rugîndu-mă lui Dumnezeu ziua și noaptea, ca să dobîndesc dorința sufletului mieu. Iară, după ce s-au întors trimisul mieu, Vineri, în August 9 în vremea vecerniei, și l-am întrebat ce au lucrat Dumnezeu prin trimiterea mea aceasta și duhovnicul, știind așezarea ticălosului meu suflet, ca să nu mă mîhnească de năprasnă, au dat numai în mînele mele luminată cartea Măriei Tale și a Prea-Sfințitului Stăpîn, zicîndu-mi că, cetindu-le, voiu înțălege, și au ieșit din chilia mea.

Și eu, după ce au înserat, noaptea la liniște, am deschis cartea Măriei Tale și a Prea-Sfin­țitului Stăpîn și, după ce le-am cetit, am venit la foarte mare spaimă și minune de lucru ce s-au făcut cu totul peste nădejdea mea. Că, în loc să mă ușurez de sarcina aceasta, Măria Ta și Prea-Sfințitul Stăpîn îmi porun­ciți, cu hotărîtă poruncă ca, lăsînd toate prepusurile și pricinuirea, negreșit să mă ridic cu o parte din sobor și să merg la Sfînta Mănăstire Neamțul și să mă așez. Și încă și cu mai multă spaimă m-am spăimîntat, văzînd condeiul Măriei Tale, cu această hotărîre a Măriei Tale, cu darea Sfintei Mănăstiri a Neamțului, și spre buna pildă și a celorlalte monastiri sfinte: de acest lucru mai vîrtos pînă la suflet m-am spăimîntat; de care și sfinții Părinți cei desă­vîrșiți fugeau. Că cine sînt eu, prea-înălțate Doamne, de unele ca aceste păreri ai primit de ticăloșia mea? Eu sunt slab și neputincios și mai mort, și cu sufletul, și cu trupul. Sufletul meu nu pot să-l îndreptez după voia și poruncile lui Dumnezeu. Soborul părinților, carii peste voia mea s-au adunat cătră ticăloșia mea întru numele Domnului, neputînd a mă dezbate de multă rugăciunea lor cea cu lacrămi, va fi mie spre veșnică osîndă la ziua judecății. Pentru că nu pociu nici sufletește, nici trupește, a îndrepta la calea poruncilor lui Dumnezeu. Și încă, peste aceia nesuferită sarcină cu care m-am însărcinat, și încă mai cu grea sarcină Măria Ta m-ai însărcinat. O, amar sufletului meu! Și dintr-această pricină s-au rănit inima mea, și amar am plîns toată noaptea aceia și, facîndu-se ziuă, am adunat în chilia mea pre toți părinții duhovnici, am arătat porunca Măriei Tale și a Prea-Sfințitului Stăpîn, plîngînd amar pînă la amiazăzi, neputînd mintea mea să ajungă cum să scot la cale porunca Măriei Tale. Părinții duhovnici, văzînd lacrămile mele, mă mîngîia în tot chipul ca să nu mă mîhnesc, făgăduindu-se înaintea lui Dumnezeu că, după putința lor, pînă în sfîrșitul vieții lor, să-mi dea mie mînă de ajutor.

Deci și eu, mîngîindu-mă oareșice cu mîngîierea lor, am început a socoti că, de nu ar fi fost cea deosebită Pronia lui Dumnezeu, spre mai bună întemeierea soborului Părinților, carii pentru mîntuirea sufletelor sale multă vreme au pătimit de nepovestită sărăcie și lipsă, foame și goliciune și toată strîmtorarea vieții cu mulțămită cătră Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletelor noastre, - cum ar fi fost cu putință să treci Măria Ta rugămintea mea cu care m-am rugat cu atîtea lacrimi ca să mă ușurezi de aceasta? Ci ­încă mai mult, mai vîrtos te-au întărit Duhul Sfînt ca să nu te pleci la lacrămile mele, socotind ca, și în viața mea, și după moartea mea să fie soborul acesta chivernisit și întemeiat cu toate cele trebuincioase, și întemeindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu, să se facă oareșcare pildă și celorlalte mănăstiri sfințite. Și, socotind că după Dumnezeiasca Scriptură, tot sufletul să se supuie stăpînilor celor ce mai mult biruesc, că nu este stăpînie fără numai dela Dumnezeu, și care stăpînii sunt, de la Dumnezeu rînduite sunt, pentru aceia cine se împotrivește stăpînirii, lui Dumnezeu se împotrivește, - m-am supus și eu, din tot sufletul meu și din toată inima, poruncii Măriei Tale și a Prea­sfințitului Stăpîn, ca poruncii lui Dumnezeu, măcar ca și în toate zilele vieții mele, după Dumnezeiasca Scriptură, tuturor stăpîniilor celor de la Dumnezeu rînduite am fost supus și plecat. Cum și, de acest lucru m-am rugat Măriei Tale, iar nu m-am împotrivit [să nu fie una ca aceasta].

Ci, devremece așa au fost voia lui Dumnezeu și a Măriei Tale și a Preasfințitului Stăpîn, m-am supus jugului dumnezeieștei ascultări și am început a rîndui prin părinții duhovnici, prin frații din soborul nostru, carii să meargă cu mine la Sfînta Mănăstire a Neamțului, și carii să rămîie la Sfînta Mănăstire a Secului. Li s-au făcut toată gătirea în 4 zile, și, a 5-a zi, Miercuri dimineața, August 14, după dumnezeiasca Leturghie, trăgîndu-se clopotul cel mare și ducîndu-se tot soborul în sfînta biserică, după obiceiu m-am închinat la sfintele și cinstitele icoane, și am rînduit pe un duhovnic să rămîie în locul meu, și învă­țîndu-l cum să se poarte și cum să povățuiască sufletele fraților la calea mîntuirii și să caute bună rînduială cea din lăuntru și cea din afară, după așezămîntul Sfinților Părinți, așijderea și pe frații carii s-au rînduit acolo să rămîie i-a învățat pe fieștecarele [va] să rămîie dintr-înșii să se supuie celui rînduit de mine, ca însumi mie, după voia poruncilor lui Dumnezeu, petrecînd fiește­carele întru cele orînduite slujbe cu frica lui Dumnezeu. (...)

(Va urma)