Sfântul Porfirie Kavsokalivitul - îndreptar de credinţă în suferinţă

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) este unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți contem­porani, un model de credință în Dumnezeu și de iubire a semenilor, pe care i-a slujit o perioadă de peste 30 de ani, în capela spitalului din centrul Atenei, împreună-pătimind și rugându-se cu ei, pentru sănătatea lor ­fizică și sufletească.

Viața sa a fost una de sfințenie, încă din zorii copilăriei. Intrat în Sfântul Munte Athos la vârsta de 12 ani și călugărit la 14 ani, hirotonit ­preot la 20 de ani și hirotesit duhovnic la vârsta de 22 de ani, a fost nevoit să „coboare” în „lume”, din cauza unor grave suferințe trupești, întorcându-se în Grădina Maicii Domnului la sfârșitul vieții, în anul 1991, pentru a-și lua răsplata ostenelilor sale, din partea Milostivului Dumnezeu.

„Boala mea e foarte frumoasă. O simt ca pe iubire a lui Hristos”

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul este cunoscut prin rugăciunea pe care o rostea frecvent: „Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!”. O astfel de rugăciune îl sperie și îl înfricoșează până la deznădejde pe omul de astăzi, care dorește și caută să aibă parte numai de plăceri și bucurii, fără urmă de durere și tristețe. Sfânt contemporan, el mărturisea: „Pe când eram de 16 ani, mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să sufăr pentru dragostea Sa și să-L slăvesc dinăuntrul durerii. Îi ceream boală doar pentru a mă nevoi. Așa cum unii fac metanii, iar alții, alte feluri de nevoințe, eu ceream pentru dragostea lui Dumnezeu o boală. Mă gândeam că, atunci când trupul o să mă doară, mă voi ruga cu mai multă iubire față de Dumnezeu. Sufletul meu se va întoarce spre El cu dor. Multă vreme am făcut această rugăciune. Dar starețul meu mi-a spus că aceasta-i din egoism și așa
Îl silesc pe Dumnezeu (să îmi facă voia). Știe Dumnezeu ce face, așa că n-am mai stăruit (în rugăciunea aceea). Uite că Dumnezeu nu mi-a uitat cererea și mi-a dat după atâția ani această binefacere!”.

Duhovnicescul părinte a înfruntat bolile și suferințele, cu speranță în înțelepciunea lui Dumnezeu, Care va rândui ceea ce îi este de folos spre mântuire. Rugându-se nu pentru vindecarea trupească, ci pentru mântuirea sufletului, bătrânul Porfirie își face el însuși inventarul „pătimirilor” pe care le-a purtat cu neclintită credință și nădejde: „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat boli. Adeseori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta n-are hotar!». E o minune că mai trăiesc. Printre alte boli, am și cancer la hipofiză. S-a format acolo o tumoare care crește și apasă pe nervul optic. Am dureri cumplite. Mă rog, purtând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeți cum îmi este limba. S-a mărit, nu mai este cum era. Asta din pricina cancerului de la cap. Și cu cât trece timpul, cu atât starea o să mi se înrăutățească. Se va mări și mai tare, o să ajung să nu mai pot vorbi. Am dureri mari, sufăr, dar boala mea e foarte frumoasă. O simt ca pe iubire a lui Hristos. Mă las pradă străpungerii inimii și mulțumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos și Dumnezeu încearcă să mă curățească”.

Sfântul Porfirie era convins că suferința și boala au o valoare mântuitoare, ele suplinind lipsa eforturilor și a nevoințelor ascetice, pe care omul contemporan nu le mai practică, viața sa fiind o căutare a plăcerilor și o fugă din calea a tot ceea ce înseamnă efort, nevoință, asceză, durere, suferință. Bătrânul duhovnic simțea durerea trupească a fi un adevărat „canon de spovedanie, drept epitimie, spre iertarea păcatelor”, spre îndreptarea sufletească și spre mântuire.

Considerând bolile personale a fi „o înlesnire aparte dată de Dumnezeu”, un apel al Părintelui ceresc și o cale de verificare a credinței, bătrânul spunea ucenicilor săi că „mult folos avem de pe urma bolilor”. Condiția fundamentală de a dobândi, prin mijlocirea lor, starea de sănătate spirituală și mântuirea este „pătrunderea înlăuntrul tainei iubirii sale”, în legătură cu sufe­rința, primirea și răbdarea lor fără cârtire, „fără murmur”, prin credință ­puternică și încredere în mila Lui, Care ne va trimite ceea ce ne este de folos pentru viața spirituală.

Cu darul străvederii în viața și în sufletele semenilor, părintele Porfirie știa, din experiență, un adevăr pe care îl descoperă și explorează astăzi știința medicală, acela că, la originea bolilor somatice sau trupești, inclusiv a cancerului, se află suferințe și dureri sufletești, tainice, căci, spunea el: „O dată, de două ori, de trei ori, încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare și hop! Ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului, și sănătatea nu merge bine”.

Scopul principal al bolilor, învață sfântul părinte, îl reprezintă cură­țirea de păcate, pocăința autentică și smerenia profundă, care îi dau omului sentimentul ­limitelor sale trupești și spirituale și îl determină să se îndrepte către Izvorul vindecării, Dumnezeu ­Iubire.

Atitudinea celui aflat în suferință - ignorarea bolii, încrederea și încredințarea deplină lui Dumnezeu

Atunci când suntem încercați de boli mai ușoare sau mai grele, mai scurte sau persistente, Sfântul Porfirie recomandă ignorarea bolii și întărirea în credință și în rugăciune. Cu cât ne gândim mai mult la suferința noastră, cu atât mai mult aceasta se adâncește, devine mai apăsătoare și mai îndelungată. Sau, cum spunea Sfântul Porfirie, „cu cât ne preocupă alungarea ei, cu atât o trăim”.

Slujind într-un spital, cunoscând suferința umană, dar și medici inspirați de Dumnezeu, prin care lucra Hristos Domnul, Doctorul și Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Sfântul Porfirie recomanda, cu deosebit discernământ, să primim sfatul doctorilor și medicația recomandată de aceștia. Renunțarea la ajutorul lor și la administrarea medicamentelor este considerată a fi o „atitudine egoistă, plină de vicleșug”. Duhovnicescul părinte socotea că, atunci când ne îmbolnăvim, „spre a nu face greșeli, trebuie să urmăm și îndrumările medicinii și rațiunii. Dar, mai presus de toate, să urmăm voia lui Dumnezeu și să avem încredere în iubirea Sa”.

A se încredința deplin și doar purtării de grijă a lui Dumnezeu, renunțând la ajutorul medicilor, stă în puterea celor sporiți duhov­nicește, care și-au încre­dințat viața numai lui Dumnezeu. Cre­dința puternică a acestor oameni duhovnicești este aceea că „fie iei, fie nu iei medicamentul, ea va lucra. Dumnezeu lucrează și prin mijlocirea doctorilor și a medicamentelor”.

Despre el însuși, spunea: „De aceea, nici nu mă rog să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun. N-am nici o îndoială că Dumnezeu știe că sufăr. Mă rog totuși pentru sufletul meu, pentru iertarea păcatelor mele. Medicamente nu iau, nici nu m-am dus să mă operez, nici să-mi fac analize și nici n-o să accept operația. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască. Singurul lucru pe care-l fac este să mă străduiesc să ajung bun. Asta să vă rugați pentru mine. Harul lui Dumnezeu mă ține. Încerc să mă dăruiesc lui Hristos, să mă apropii de Hristos, să mă unesc cu Hristos. Asta-mi doresc, dar n-am izbutit încă - n-o spun din smerenie. Încă nu-mi pierd curajul. Stărui. Mă rog să-mi ierte Dumnezeu păcatele”.

Înfruntarea duhovnicească a bolii: credință și rugăciune; pocăință și nădejde

Referindu-se la atitudinea pe care trebuie să o aibă creștinul aflat în suferință, pentru ca boala sa să nu fie un prilej de tristețe și deznădejde, ci să îi fie folositoare și mântuitoare, Sfântul Porfirie învăța că, în suferință, esențial nu este nici a ne încrede deplin doctorilor și medicamentelor, dar nici a alerga disperați la sfinții vindecători, cu gândul că ne vor tămădui în mod miraculos, ci „să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Iar Dumnezeu, fiindcă Îl vom ruga îndurerați și smeriți, ne va ierta păcatele și ne va tămădui și trupește”. În acest mod, bolile și suferințele, asumate cu credință și nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu, din realități triste și dureroase ale vieții, se vor transforma în mijloace pozitive, eficiente, de dobândire a sănătății spirituale și a mântuirii.

Mai presus de încrederea în medici și în medicamentele recomandate de aceștia, Sfântul Porfirie ne învață că lucrul cel mai important este „să urmăm voia lui Dumnezeu și să avem încredere în iubirea Sa”. Și, într-adevăr, dacă la cei sporiți duhov­nicește, credința puternică este suficientă pentru înfruntarea bolii, o credință „neșo­văielnică, delicată, simplă, nevinovată”, la cei aflați încă în toiul „războiului nevăzut”, al luptei cu păcatele și cu patimile, ajutorul medicilor și al terapiilor este important.

A devenit proverbială, ca o apoftegmă sau un sfat de Pateric, recomandarea Sfântului Porfirie de a ne ruga, atunci când suntem în suferință, nu pentru ridicarea din patul de boală, ci pentru sporul ­duhovnicesc sau, cum spunea el, „să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne facem buni”. Din acest motiv, Sfântul Porfirie îndemna: „Să nu vă rugați pentru sănă­tatea voastră. Să nu spu­neți: «Doamne, fă-mă bine». Nu! Ci «Doamne, ­Iisuse Hristoase, miluiește-mă», deasupra oricărui interes, cu iubire, fără să aștep­tați nimic. «Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta...»”.

În clipe de încercare și de sufe­rință, sunt foarte eficiente rugăciunile scurte, izvorâte din adâncul sufletului și înălțate cu nădejde în înțelepciunea lui Dumnezeu, Care nu face nici un lucru fără folos, ci spre mântuirea noastră; și cu credință în mila și ajutorul Lui, spre ușurarea și ridicarea din suferință. ­Deosebit de eficientă și cu roade binefăcătoare este rostirea ­„rugăciunii lui Iisus”.

Cu o astfel de credință și tărie morală, creștinul poate înfrunta bolile și suferințele cele mai grele și îndelungate, iar moartea îi este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „un câștig, căci viața este Hristos” (Filipeni 1, 21), întrucât, precum frumos tâlcuia Sfântul Porfirie: „Viața nu se oprește în mormânt, odată cu moartea. Continuă dincolo de mormânt, sub un alt chip. Trecerea la cealaltă viață se face așa cum deschizi o ușă și ajungi într-un loc vecin, așa cum treci pe o punte și ajungi de cealaltă parte”.

Gândul adevăratului creștin este acela că: „Eu sunt veșnic! Cu toții trebuie să simțim la fel, să lucrăm ca niște nemuritori și să trăim ca oameni gata să moară în orice clipă”, însă aceasta presupune, precum ne învață duhovnicescul Porfirie, pregătirea pentru a intra în Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu, adică „trebuie să fim pregătiți, să trăim din această viață aproape de Hristos în așa fel încât, când vom ajunge în viața viitoare, să ne primească neîntârziat în preajma Lui. Iar în ziua Judecății să ne aflăm de-a dreapta lui Hristos”.

Sau, după cuvintele unei pisanii de la intrarea într-o mănăstire athonită, dragă Sfântului Porfirie: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri când vei muri”, ceea ce, în cugetul său duhov­nicesc, înseamnă „dacă omul nostru cel vechi va muri, vom trăi în veșnicie. Acolo nu există moarte”.

Nu oricine are puterea de a cere și a înfrunta cu atâta tărie morală suferințele pe care le-a purtat marele Porfirie, însă îndemnurile sale și mai ales modelul pe care ni-l oferă acesta de răbdare în grelele pătimiri reprezintă un izvor de alinare și de mângâiere pentru tot sufletul credincios și încercat.

Viaţa fără Hristos nu este viaţă

Iată cum stau lucrurile… Dacă nu îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul. În Hristos nu este mâhnire, deprimare sau închidere în sine; omul, în schimb, trece prin felurite ispite şi situaţii care îl fac să sufere. Hristos este bucurie, viaţă, lumină; este lumina adevărată, care îl face pe om bucuros, îl face să zboare, să vadă tot, să vadă toţi oamenii, să sufere pentru toţi şi să dorească să-i aibă cu el, aproape de el. Este posibil ca oamenii să ajungă la deznădejde şi, văzând înaintea lor realitatea vie a haosului, să spună: „Ne prăbuşim în haos! Întoarceţi-vă cu toţii înapoi, am fost înşelaţi!”, şi astfel să revină la calea care îi duce la Dumnezeu, iar credinţa noastră ortodoxă va străluci. Dumnezeu lucrează în chip tainic şi nu vrea să încalce libertatea omului. El rânduieşte totul în aşa fel încât, încet-încet, omul merge acolo unde trebuie.

Decalogul sfaturilor bune

Să iubești și să te doară sufletul! Să suferi pentru cel pe care-l iubești... Dragostea înseamnă ­osteneală pentru cel iubit.
Nu vorbi nimănui despre Hristos fără să ți se ceară.
Nu poţi să comunici cu Hristos şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni.
Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea.
Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor.
Răul începe cu gândurile rele.
Nu te lupta să opreşti sau să îndrepţi greşelile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu toate greşelile lui, iar Domnul se va îngriji de îndreptarea lui.
Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine.
Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut.
Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă.
Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtașești des și-atunci vei scăpa de toată frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul