Sfântul Proroc Ilie și rugăciunea de foc

În nenumăratele vieți ale sfinților regăsim mai multe exemple ale părinților duhovnicești care aveau cu adevărat o rugăciune de foc - plină de viață, lumină, căldură spirituală. Cu toate că această rugăciune pare accesibilă numai celor ajunși la un nivel spiritual înalt, de fapt, ea este cu putință tuturor celor smeriți. Arhetipul acestei stări, cel dintâi om care atinge această culme spirituală înflăcărată, este, fără îndoială, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. 

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul își face apariția ex abrupto în textele Sfintei Scripturi printr-o prorocie adresată regelui idolatru Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” (3 Regi 17, 1). 

Învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului

Om integru, personalitate bine conturată și, pe alocuri, contondent nu doar în declarații, ci și în fapte, Sfântul Proroc Ilie aduce cea mai neagră secetă din toată istoria poporului Israel. Timp de 3 ani și jumătate, nici o picătură de ploaie nu va mai înrâuri pământul poporului ales, aducând neamul israelit la disperare. În majoritatea timpului, Sfântul Proroc Ilie va pleca în exil, la Sarepta Sidonului, unde va fi hrănit în chip minunat de Dumnezeu dintr-un pumn de făină și un vas de ulei, împreună cu văduva care-l găzduise și fiul acesteia. Însă, într-o zi, fiul văduvei moare subit, iar prorocul este învinovățit de mama îndurerată, care-l consideră principalul responsabil de ceea ce s-a întâmplat. Cu hotărârea care l-a caracterizat întotdeauna, Prorocul Ilie încearcă să rezolve ceea ce părea de nerezolvat și reușește. „Iar Ilie a zis: «Dă-mi pe fiul tău!». Și l-a luat din brațele ei și l-a suit în foișor unde ședea el și l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie către Domnul și a zis: «Doamne, Dumnezeul meu, oare și văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?». Și suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul și a zis: «Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!». Și a ascultat Domnul glasul lui Ilie; și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat. Și a luat Ilie copilul și s-a coborât cu el din foișor în casă și l-a dat mamei sale și a zis Ilie: «Iată copilul tău este viu!». Atunci a zis femeia către Ilie: «Acum cunosc și eu că tu ești omul lui Dumnezeu și cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!»” (3 Regi 17, 19-24).

Rugăciunea Prorocului Ilie seamănă aici mai mult a interpelare tăioasă. Oare Dumnezeu va face rău chiar și unei mame nevinovate care a dat dovadă de milostivire față de Ilie, chiar punând viața ei și a copilului în primejdie? Însă, pentru noi, cei de astăzi, care nu mai privim rugăciunea drept o adresare directă, ci o simplă citire de pe foi, pasajul în sine pare șocant. Ni se pare că Ilie ajunge să-L certe pe Dumnezeu, când, de fapt, el exprimă liber o cerere înflăcărată, născută din dragoste, din dorința de a arăta încă o dată cât de milostiv și greșit înțeles poate ajunge Cel înalt pentru inimile omenești. Rugăciunea lui Ilie este și o pedagogie pentru văduva îndurerată, care, în fața dezastrului pierderii copilului, este aproape gata să-și piardă credința. Minunea învierii lui restabilește nu doar echilibrul vieții, ci și pe cel al credinței șovăitoare.

Jertfa consumată de foc

Din cauza secetei, Prorocul Ilie ajunge să fie căutat peste tot și, în cele din urmă, din proprie inițiativă, se descoperă atât regelui Ahab, cât și întregului popor Israel. Nimeni nu îndrăznește să-i facă rău, poate din neputința fizică, poate din necredința că el este cel care a oprit cerul să-și mai reverse ploile binefăcătoare. Sfântul Ilie știe că are doar o singură șansă de a întoarce întregul popor la credință. El cere să fie așezate două jertfelnice în fața neamului ales. Pe unul așază jertfa lui, turnând multă apă pe deasupra, pe celălalt îi lasă pe preoții idolești să-și așeze jertfele lor. Le dă timp să se roage idolilor lor căzuți timp de o zi întreagă, dar nimic nu se întâmplă. Idolii morți nu pot răspunde rugăciunilor.

Dar, „la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie Prorocul și a strigat la cer și a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și că Tu le întorci inima la Tine!» Și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele, și pietrele, și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț. Și tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu fața la pământ și a zis «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (3 Regi 18, 36-39).

Iar focul vine și mistuie totul. Focul dumnezeiesc care s-a aprins la început în inima cea sfântă a Prorocului Ilie se arată și în exterior mistuind chiar și pietrele! Rugăciunea înflăcărată își arată din nou roadele, de data aceasta petrecându-se o minune chiar mai mare decât cea a învierii copilului văduvei din Sarepta Sidonului: renașterea unui popor întreg, regenerarea credinței unui întreg neam. Dar Sfântul Ilie de-abia a început. După ce a demonstrat, fără nici o urmă de îndoială, care este Adevăratul Dumnezeu, Prorocul Ilie aduce din nou ploaia cu rugăciunea sa de foc: „Ilie s-a suit în vârful Carmelului și s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu fața sa. Și a zis ucenicului său: «Du-te și te uită spre mare!» Și s-a dus el și s-a uitat și a zis: «Nu văd nimic!». El i-a zis: «Du-te și fă aceasta de șapte ori». Iar a șaptea oară a zis: «Iată, se ridică din mare un nor cât o palmă». Iar Ilie a zis: «Du-te și spune lui Ahab: Înhamă și fugi, ca să nu te apuce ploaia!». Și pe când grăbea el, cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45).

Prin această rugăciune deosebit de intensă, Prorocul Ilie readuce ploaia pe pământ, arătând încă o dată că, pentru omul care a ajuns să împlinească voia lui Dumnezeu și care lucrează porunca iubirii, nimic nu este cu neputință. Și, în cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul: „Cu această lucrare a rugăciunii minţii îmblânzesc patimile, precum şi Daniel a îmblânzit leii sălbatici (Daniel 6, 18 ș.urm.). Cu ea coboară rouă Sfântului Duh în inima lor, precum a coborât Ilie ploaia în Carmel (3 Regi 18, 45). Această rugăciune a minţii este cea care urcă până la tronul lui Dumnezeu şi se păstrează în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul, precum zice Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsă: «Şi douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor» (Apocalipsa 5, 7)” (Cuv. Nicodim Aghioritul, Viața Sfântului Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, (Filocalia, 8), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, pp. 480-481). (va urma)