Sfântul Simbol al credinţei ortodoxe - hotarul evlaviei şi pecetea teologiei Sfinţilor Părinţi

Crezul reprezintă sinteza hotărârilor dogmatice de la primele două Sinoade Ecumenice, aşa-numitele orosuri. Potrivit tradiţiei, noţiunea de oros se descoperă într-un dublu înţeles, semnificând, pe de-o parte, hotarul trasat de Sfinţii Părinţi în scopul delimitării adevărului de înşelare, a ortodoxiei de erezie, iar pe de alta, hotarul până la care poate tinde mintea omenească creată în experierea realităţii necreate a lui Dumnezeu. În cele ce urmează, Sfântul Simeon al Tesalonicului ne oferă o minunată tâlcuire a Crezului, care începe prin afirmarea indubitabilă a existenţei lui Dumnezeu, principiul necesar prin care viaţa omului primeşte sens şi finalitate.

Cât priveşte sfinţitul Simbol al unicei şi adevăratei noastre credinţe a creştinilor, care este tuturor necesar şi mântuitor, iară nouă ne este înaintea oricui altcuiva, tot credinciosul să-l ţină nevătămat chiar până la silabă şi accent, şi să-l propovăduiască cu tot sufletul, şi la vremea potrivită să-l mărturisească, după putinţă. Iar cei ce au cunoştinţă mai mare şi cei ce au primit demnitatea învăţătorească trebuie să săvârşească mai cu seamă acest lucru înaintea altor datorii, şi chiar sufletul să şi-l pună pentru acesta, dacă împrejurarea o impune cu necesitate. Prin urmare, şi noi trebuie să ţinem credinţa, cei ce suntem mai mici decât cei mai mici ai Bisericii în privinţa cunoştinţei şi a învăţăturii. Însă, fiind învredniciţi lucrurilor celor mari ale Bisericii, cu harul Iubitorului de oameni Dumnezeu chemaţi în demnitatea învăţătorească şi a arhieriei, pentru cei ce se apropie şi doresc să înveţe şi pentru cei ce se împotrivesc sau sunt cu o cugetare lipsită de evlavie sau cu o credinţă eretică, gândim că este drept ca ceea ce credem şi purtăm în suflet să propovăduim cu limba şi să învăţăm, şi cu scrieri să mărturisim şi să explicăm acest dumnezeiesc Simbol pe cât ne va fi cu putinţă, pentru arătarea credinţei noastre ortodoxe unice şi adevărate. Ca să fie aceasta mai ales celor credincioşi sprijin şi veselie, iar necredincioşilor şi ereticilor, mustrare şi certare.

Mărturisirea Crezului înseamnă urmarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi

Iar nouă să ne dea Dumnezeu supunere (ascultare) către Sfinţii Părinţi, şi faţă de mărturisirea lor deopotrivă curată şi sigură. Iar noi, nu pe altele, ci pe cuvintele acestor dumnezeieşti Părinţi suntem întemeiaţi şi pe mărturisirea lor, adică, pe acest Sfânt Simbol avându-l ca semn al credinţei, aşa cum cu cuviinţă l-au alcătuit ei şi l-au expus prin cuvintele "articolelor". Cu totul fără de inovaţii îl ţinem şi noi şi-l mărturisim cu sufletul, cu cuvântul şi cu lucrurile, aşa cum îl propovăduim în Biserică în toate zilele. Voiesc a spune de Simbolul credinţei, pe care l-a scris şi l-a adeverit cel dintâi Sinod de la Niceea, al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, din timpul evlaviosului Împărat Constantin, şi cel de-al doilea Sinod, al celor o sută cincizeci de Sfinţi Părinţi de la Constantinopol, în vremea lui Teodosie, împăratul cel iubitor de Hristos, care iarăşi l-a scris şi desăvârşindu-l l-a adeverit. Acestora au urmat, de asemenea, cele cinci Sinoade dumnezeieşti a toată lumea, nimic adăugând şi nimic dând deoparte, şi care au ţinut creştinismul nostru neîntinat, iar acest Simbol a fost aşezat de către aceia la temelia Bisericii. Iar mărturisirea acestuia de bine-credincioşii creştini a fost semnul adevăratei credinţe ortodoxe, stâlp şi hotar întărit şi neclintit.

Această mărturisire, vrăjmaşul cel dintâi a luptat-o de la început, aşa cum şi odinioară a lucrat ca să-l scoată pe om din voia dumnezeiască. Şi acum, împreună cu cei fără de Dumnezeu şi cu mulţi alţii cu credinţa vătămată, s-a luptat şi iarăşi lucrează ca să-l scoată pe om de la cunoştinţa cea nemincinoasă. Noi, însă, credinţa să o păzim. Căci, cu toate că nu suntem cu totul lipsiţi de răspundere faţă de propriile păcate, cu pocăinţă şi cu credinţă, toţi avem nădejde să ne mântuim. Aşadar, mărturisirea cea bună trebuie a fi mărturisită, şi, pe cât este cu putinţă, să fie explicată cunoaşterea ei.

Iar Tu, Treime şi Unime, Dumnezeul nostru, Cel ce singur eşti veşnic, Cel mai înainte de veci, Cel mai presus de fiinţă, Cel neapropiat, Părinte Bunule, Cel ce eşti fără de început, Fiule, Unule-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Duhule Sfinte, care din Tatăl purcezi, o Putere, început (principiu) al tuturor, Cel ce pe toate le-ai făcut din cele ce nu sunt, şi împreună pe toate le ţii, învăţător şi luminător al celor cuvântătoare, dăruieşte-ne nouă ca desluşit să arătăm dumnezeiasca Ta cunoştinţă, pe cât ne este cu putinţă, prin lucrarea şi cu folosinţa Ta.

Aşadar, sfinţindu-ne noi şi pecetluindu-ne, prin rugăciunea către Treime, să purcedem la mărturisirea Simbolului credinţei.

Adevărul despre Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Iisus Hristos

Cât de minunată este teologia Sfinţilor Părinţi! Începutul ei este împotriva tuturor celor necredincioşi, cuvântul "Cred" aşezându-se înainte pentru certitudinea credinţei. "Întru-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul", se spune, întrucât Dumnezeu Unul este, şi acelaşi Tatăl, în calitate de izvor al celor ce sunt dintru El, al Fiului şi al Duhului. Acesta este "Atotţiitorul", ca Cel ce împreună cu Fiul şi cu Duhul este Ziditorul tuturor făpturilor. Chiar Scriptura lui Moise care este foarte adevărată şi mai veche, nevoie având numai de Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, în umbră şi nedesăvârşită fiind, chiar şi aceasta învaţă că este numai Un singur Dumnezeu, adică vădindu-L pe Tatăl; iar Cuvântul şi Duhul în chip întunecos sunt mărturisiţi în Scriptura cea veche. Căci scris este că cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-acestea sunt făcute din cele ce nu sunt, cu Cuvântul şi cu Duhul lui Dumnezeu. Însă unii dintre oamenii cei foarte înşelaţi spuneau că Dumnezeu nu există cu adevărat, şi că toate sunt supuse întâmplării şi ursitorilor, alţii au izvodit mulţime de zei şi de puteri ale lor, slujind nebuniei idolatre şi necredinţei (lipsei de evlavie), iar alţii au pus în legătură vrăjitoria cu naşterea şi mişcarea stelelor şi au cugetat că lumea aceasta este veşnică şi nestricăcioasă, şi slujitori ai făpturii s-au făcut, precum şi ai dracilor.

Biserica lui Hristos, însă, avându-L Învăţător pe Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu, pe Fiul Cel Unul-Născut, pe Înţelepciunea cea vie şi ipostatică, Care cu bună întocmire pe toate le rânduieşte, şi Adevărul mărturiseşte, împreună cu David îi leapădă pe cei ce nu mărturisesc existenţa lui Dumnezeu. Căci acela a spus: "Zis-a cel nebun întru inima sa, nu este Dumnezeu" (Ps. 13, 1). Deopotrivă cu David şi Pavel leapădă rătăcirea credinţei în dumnezeii (zeii) cei mulţi, căci şi David a spus: "Toţi dumnezeii neamurilor sunt draci" (Ps. 95, 5), iar Pavel spune: "Slujit-a celor ce nu sunt cu firea dumnezei" (Gal. 4, 8), şi: "Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni, şi au slujit făpturii mai vârtos decât Făcătorului" (Rom. 1, 22, 25). Plinind aşadar lipsa Legii Vechi, care nu a învăţat în chip vădit despre Fiul şi despre Duhul, luminat şi cu evlavie se spune în Simbol: "Cred întru Unul Dumnezeu-Tatăl, Atotţiitorul".

Acest "cred" este spus pentru ca mărturisirea lui Dumnezeu să se propovăduiască din inimă, aşa cum spune Pavel: "Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10). Iar "Întru Unul Dumnezeu" se spune pentru respingerea şi a celor ce nu mărturisesc pe Dumnezeu, şi a celor ce susţin că există mulţi dumnezei (zei), care sunt deopotrivă cu cei fără Dumnezeu (ateii). Apoi este scris: "Tatăl, Atotţiitorul". Se spune "Tatăl", pentru Cuvântul Său Cel Unul-Născut şi pentru Duhul Cel ce este dintru El; căci pe Cuvântul şi pe Duhul i-au lepădat unii din cei ce mărturisesc pe Dumnezeu, aşa cum sunt necredincioşii iudei, şi dimpreună cu aceştia alţii dintre cei fără Dumnezeu.

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Ipostasuri împreună-veşnice

Căci dacă Dumnezeu ar fi fără Cuvânt şi fără Duh, n-ar fi desăvârşit; iar dacă ar fi nedesăvârşit, n-ar fi adevărat; şi din această pricină, aşa cum am spus, necrezând ei în Dumnezeul cel adevărat, sunt fără Dumnezeu (atei). Pentru că dacă întru noi, făpturile cele cuvântătoare, în îngeri şi în oameni, este cuvânt şi duh, cum să nu fie acestea în Dumnezeul tuturor, şi mai cu seamă al făpturilor cuvântătoare, care-L cunosc pe El? Priveşte paradoxul, şi mai ales vădirea lipsei de evlavie a celor ce-L resping pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Duhul. Căci cu cuvântul cel născut înlăuntrul lor, se ridică (o, Doamne!) împotriva naşterii celei mai înainte de început a Cuvântului celui viu al lui Dumnezeu; şi icoana cea zidită mărturisindu-L drept prototip al ei pe Cuvântul şi neînţelegându-L, se porneşte asupra Lui în chip iraţional. Şi în acest fel făptura îl leapădă pe Făcător, şi lucrul pe Dumnezeu.

Dumnezeu-Tatăl este Tatăl celor ce sunt din El: al Cuvântului şi al Duhului

Iar dacă spune cineva că Dumnezeu nu-I posedă în mod ipostatic pe Cuvântul şi pe Duhul, aşa cum omul le are pe ale sale, chiar şi aşa mai ales se dovedeşte a fi lipsit de evlavie, faţă de mărturisirea Sfintei Scripturi, care-l arată pe Cuvântul lui Dumnezeu viu petrecând în cer, pe Acelaşi ca pe Înţelepciunea cea vie îl vesteşte, şi a avea întru Sine pe Duhul cel Sfânt şi înţelegător; şi iarăşi pe Preasfântul Duh al lui Dumnezeu îl vesteşte ca fiind viu şi de-viaţă-făcător. Aşadar, este lipsit de evlavie cel ce leapădă în chip ateu pe Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu şi pe Duhul, nevăzând că el însuşi este făptură, cu toate că Ziditorul este iconizat într-o oarece măsură în el, însă ceea ce are întru sine deţine ca pe o însemnare, iar nu ca adevăr. Căci, Dumnezeu veşnic fiind, îi are pururea fiinţând pe Cuvântul şi pe Sfântul Duh cel viu. Iar îngerii şi oamenii, făcuţi fiind din cele ce nu sunt, nu sunt veşnici, şi de aceea sunt schimbători şi au cuvânt nu ipostatic, ci schimbător. Pentru aceasta, numai Tatăl este Dumnezeu adevărat, ca Cel ce este veşnic Tată; şi Tată nu al nostru, al celor ce mai pe urmă am fost făcuţi; căci dacă ar fi aşa, ar putea zice cineva că El a devenit Tată la un moment dat. Iar deşi este numit uneori Tatăl nostru, aceasta este după har, pentru că El ne-a făcut pe noi, dar nu din fiinţa Sa. Căci dacă ar fi în acest fel n-ar fi desăvârşit; dar noi nu suntem după fire dintru El, ci ne-a făcut din cele ce nu sunt. Pentru aceasta, de vreme ce Dumnezeu este atotdesăvârşit, este veşnic Tatăl celui de o fiinţă cu El, dimpreună cu El unit şi fără de început Cuvânt, şi al Duhului cel de-viaţă-făcător.

Întreaga lume trăieşte numai prin pronia lui Dumnezeu

Frumos spune Biserica: "Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl". Iar "Atotţiitorul" se spune pentru că pe toate le susţine, căci nu prin întâmplare sau prin naştere, ci prin a Lui pronie pe toate le trage spre Sine; căci pe unele le îngrijeşte prin bunăvoire, iar pe altele prin negrăite chipuri ale iconomiei, le chiverniseşte şi spre cele de folos le proniază. Aşadar, i se spune "Atotţiitorul", pentru că toate sunt ale Lui, şi de El au fost făcute dimpreună cu Cuvântul şi cu Duhul, ca Cel ce pe toate din cele ce nu sunt le-a plăsmuit. Căci pe toate le ţine, şi frumos guvernându-le, le susţine potrivit voii Sale. Pentru aceasta şi Sfântul Simbol spune că toate sunt făpturile Lui.

Una de la Moise, şi alta de la Pavel vedem. În această propoziţie este în acelaşi timp respinsă toată gândirea ateistă (fără de Dumnezeu) a celor care cugetă că cerul e veşnic, şi mai întâi de toate sunt desfiinţate sminteala acelora care spun că există materie fără de început şi vreo oarecare formă în Dumnezeu, şi înşelarea celor ce îndumnezeiesc stelele, şi a celor ce în chip rătăcit cugetă că cele de pe pământ şi însuşi pământul şi celelalte stihii sunt dumnezei (zei). Căci numai pe Dumnezeu singur îl numeşte Făcătorul a toate, al cerului şi al tuturor celor ce sunt în cer, al pământului şi al celor de pe pământ, al tuturor celor văzute, adică spune al văzduhului şi al celor din acesta, al mării şi al celor din ea, al focului, şi al fiecărui lucru în parte din toate cele ce sunt; dar şi al tuturor celor nevăzute, al îngerilor şi al demonilor, şi, de asemenea, al sufletelor omeneşti. Căci acestea ne sunt cunoscute mai întâi a fi nevăzute, şi care-L propovăduiesc pe Dumnezeu drept Făcător; şi-L mărturisesc pe El ca adevărat şi drept Făcător şi al celor nevăzute; precum şi este, căci nimic din ceea ce a fost făcut nu s-a făcut fără El; şi, mai mult, înzestrându-ne cu pricepere, pentru ca să nu fim înşelaţi, încrezându­ne în noi înşine că avem suflet cu voie liberă, şi să nu cugetăm ceva mai sus de noi, aşa cum au pătimit mulţi din cei neînţelepţi, înşelându-se fie cu nălucirile dracilor, fie cu ale lor, în cele ce privesc credinţa cea cuviincioasă; căci aceasta doresc dracii, a răpi pe ascuns şi a strica cu închipuiri amăgitoare pe mulţi din cei fără de minte. Însă Sfântul Simbol rânduieşte acestea şi pentru ca nu cumva să cugetăm îngereştile şi cele mai de sus puteri ca pe nişte dumnezei.

Toată dăruirea cea desăvârşită pogoară făpturilor de la Dumnezeu cel atotdesăvârşit

Căci, deşi aceste puteri se află în jurul lui Dumnezeu, şi toate cetele sunt pline de slavă şi de lumină dumnezeiască, cu toate acestea, ele sunt făpturi şi au nevoie de strălucirile cele de sus pentru a exista; şi primind acestea doar atât cât pot purta, încă au nevoie mai de multe străluciri; iar la desăvârşire niciodată nu vor ajunge, neputând ele, în calitate de făpturi, a cuprinde toate cele ale Dumnezeului cel necreat, căci, aşa cum s-a spus, este necuprins, ci după putinţă primind luminările, veşnic au trebuinţă de aceste străluciri. Desăvârşit şi atotdesăvârşit este numai Dumnezeu, Cel în Treime lăudat de acestea. Mai sunt şi alte multe făpturi nevăzute, ale căror nume am aflat că se vor descoperi în veacul ce va să fie. Însă, drept Făcător al tuturor celor văzute şi al celor nevăzute Biserica îl mărturiseşte pe Dumnezeu, pe Tatăl Cuvântului celui viu, pe Cel nenăscut, pe Cel fără de cauză, pe Cel mai înainte de început, pe Cel fără de sfârşit, pe Cel veşnic, pe Cel a toate cauzator, pe Cel ce veşnic fiinţează, pe Cel după fire singur Bun, pe Cel ce dintru El mai înainte de veci şi în chip nestricăcios, nematerialnic, netrupesc şi nepătimaş, L-a născut pe Cel de o fiinţă, de o fire şi nedespărţit al Său Cuvânt, pe Fiul cel Unul-Născut, Lumina cea adevărată, Înţelepciunea cea vie, prin Care le-a făcut pe toate dimpreună cu Sfântul Duh. Iar pe Acest Cuvânt îl mărturiseşte Biserica, teologhisind în continuare despre El.

(Extras din lucrarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, Erminie cuprinzătoare a dumnezeiescului şi sfinţitului Simbol al desăvârşitei noastre credinţe ortodoxe, Traducere şi prezentare de drd. Nicuşor Deciu)