Sfârşitul casei boierilor Cantacuzini

„Triumviratul“ Cantacuzinesc la conducerea Ţării Româneşti după mazilirea şi martirizarea Brâncoveanului a fost efemer, întrucât era clădit pe o bază şubredă: bătrânii boieri Cantacuzini aveau fiecare favoritul său la domnie. Astfel, Constantin Stolnicul uneltise pentru fiul său, Ştefan, în timp ce Spătarul Mihail dorea să aşeze domnitor pe Mihai Racoviţă, fratele ginerelui său Dumitraşco. A câştigat Stolnicul, dar cu preţul pierderii fidelităţii fratelui său. Intrigile cantacuzineşti din urmă cu câţiva ani îndreptate împotriva nepotului lor s-au transformat într-un război fratricid.

Nicolae Iorga aduce un argument so­lid pentru în­ce­pu­tul dezbinării dintre Brâncoveni şi Can­ta­cu­zini, vorbind despre „duşmănia, tot mai pronunţată, a unchilor cantacuzineşti, care, având în faţă planurile dinastice ale unui nepot cu patru fii, se gândeau la primejdia ca neamul lor însuşi să fie înlăturat de la domnia care fusese câştigată, odată, pentru Şerban“.

În ceea ce priveşte relaţia dintre Cantacuzini, marele istoric român vorbeşte despre un raport din Viena care „spune încă din 14 iulie a acelui an [1714, n.r.] că dihonia iscată între Domn şi Spă­ta­rul Mihai tot creşte, şi în aşa chip, încât e de temut ca pârile ce-şi fac amândoi la Poartă să nu le aducă un sfârşit ne­no­ro­cit“. Este greu de crezut cum oameni de valoarea Cantacuzinilor nu au prevăzut sfârşitul ce li se pregătea. Mai ales că Stolnicul Constantin scria, cu câţiva ani înainte de moartea sa, ţarului Petru cel Mare al Rusiei despre turci: „Au numai pofta de a primi bani, şi lăcomia lor nu caută la lucruri mai înalte şi mai vrednice. Ci numai, chinu­ind pe unii cu chinuri mari, prădând pe alţii, ei distrug pe toţi Paşii şi oamenii de frunte care au minte şi sunt vrednici“. Reproducând acest fragment, Iorga observă că Stolnicul, când scria, „parcă-şi prevedea şi soar­ta sa însăşi“.

Am amintit în precedentul material că Marele Vizir Damat Ali Paşa hotărâse detronarea lui Ştefan Cantacuzino încă din 1714, odată cu execuţia paşei de Bender, prietenul şi protectorul său. „Anonimul Brâncovenesc“ descrie această relaţie: „Viind Ali-paşa viziriu la Odriiu şi fiind caimacan Rechiap imbrihorul, care pusese domn pe Ştefan-vodă, nu ştim din ce pricină au grăit vizirul împăratului şi l-au făcut pe acest caimacan paşă la Bender, trimiţându-l cu olac să să ducă, care nu multă vreme au fost paşă acolo, ci au trimis vi­zirul om al lui de l-au omorât şi i-au adus capul la Poartă. Pentru care auzind Ştefan-vodă mare întristăciune au avut, căci acest caimacan îl făcuse domn şi el l-au ţinut în domnie cât au fost. Iar după ce au perit nădej­dea lui să temea tare de ma­ză­lie“. Anton Maria del Chiaro vorbeşte de „câteva rude apropiate de ale Principelui Ştefan, împreună cu o parte din boie­rime“, care „lucraseră sotto mano în favoarea numirii lui Mihai Racoviţă, detronatul domn al Mol­dovei“. Între „rudele apro­pia­te“ transpare numele Spă­ta­ru­lui Mihail, al cărui favorit fuse­se învins în 1714.

„A ocupat îndeajuns tronul Valahiei“

În mai puţin de doi ani, Ştefan Vodă Cantacuzino era mazilit, arată „Anonimul Brân­co­venesc“: „Când au fost leat 7224 [1716, n.r.], ghenar 9, au venit un turc trimis de la îm­pă­r­ă­ţie, anume Isuf aga, cu ferman de mazălie şi cu veste cum că au pus domn pă Nicolae-vodă, care era domn la Moldova cu a doa domnie şi lui Ştefan-vodă i-au dat vreme în 5 zile de s-au gătit şi l-au ridicat cu doamnă-sa, cu coconi, de i-au dus la Ţarigrad şi au mers şi tată-său împreună cu dânsul“. Prezent în Ţara Ro­mâ­neas­că la acea vreme, Del Chia­ro completează cu detalii semnificative, arătând că „principele Ştefan, nefiind avizat de agenţii săi din Constantinopol, socoti ve­nirea turcului în scopul de a cere bani asupra tributului“: „Dimineaţa următoare, turcul apare înaintea Domnului şi, după cuvenitele politeţe schimbate, îl întreabă dacă se va su­pune bucuros voinţii suverane a Sultanului. Domnul răspunse afirmativ. Turcul scoate atunci fir­manul şi i-l înmânează. Dom­nul sărută firmanul, îl duce la frunte şi-l trece lui Divan-Efendi spre a-l citi“. Fostul secretar dom­nesc al lui Brâncoveanu reproduce chiar conţinutul documentului: „Deoarece a ocupat îndeajuns tronul Valahiei, vo­in­ţa Marelui Sultan este în­lo­cu­i­rea sa cu Mavrocordat, Domnul Moldovii, iar Principele Ştefan va pleca la Constantinopol, unde va trăi în tihnă din mila Măriei Sale Sultanul“. „Îndeajuns“ a fost, astfel, domnia sa de un an şi nouă luni. Iar „tihna“ din mila sultanului avea să dureze mai puţin de şase luni. În ianuarie 1716, mazilit, Ştefan Can­ta­cu­zi­no lua calea bejeniei, împreună cu tatăl său - Stolnicul Con­stan­tin, cu soţia sa - Doamna Păuna şi cu cei doi fii - Radu şi Con­stan­tin, care din cauza iernii geroase s-au îmbolnăvit pe drum, în­târ­zii­nd călătoria până la patru săptămâni. Ajuns la Con­stan­ti­no­pol, a locuit în tihnă în re­şe­din­ţa domnească a ţării, unde pri­mea nestingherit vizite şi nă­dăj­duia a-şi recupera chiar tro­nul. Del Chiaro vorbeşte despre hotărârea marelui vizir de a-l pierde, „îndemnată şi de anumite rude apropiate“, pe care le nu­meşte „unelte ale Justiţiei Di­vi­ne“. Se referea, desigur, la cuvintele lui Brâncoveanu adre­sa­te lui Ştefan Vodă Cantacuzino în martie 1714, la plecarea spre Constantinopol: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă în­să sunt fructul răutăţii ome­neşti, pentru pieirea mea, Dum­nezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mânia teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine“.

Delatorii nu pot deveni martiri

„Anonimul Brâncovenesc“ arată cum cel care uneltise detro­na­rea lui Brâncoveanu devenea victima uneltirilor unui nou domn: „Rămâind Nicolae-vodă domn Ţării Româneşti s-au te­mut de Ştefan-vodă că nu-l va lăsa să domnească cu pace, ci au făcut pâră mare la vizirul şi la împărăţie şi au dat 1.000 de pungi de bani vizirului de au tăiat capul lui Ştefan-vodă şi al tă­tâne-său, lui Costandin stolnicul, şi pe ceilalţi boieri ai lui Ştefan-vodă pe Mihaiu spătarul, unchi-său, şi pe Radu Dudescu vol-logofăt i-au pus la opreală“. Del Chiaro confirmă că, în urma uneltirilor noului domn, Ştefan-Vodă şi Stolnicul au fost închişi mai întâi la Başbachiculi, apoi la Bostangi-Başi „unde, în Du­mi­ni­ca Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la ora patru de noapte, fură spânzuraţi, întâi Principele Ştefan şi apoi tatăl său. Iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol“. După numai câteva zile a fost adus la Constantinopol şi Spă­ta­rul Mihail Cantacuzino, care, ală­turi de cumnatul său, Radu Dudescu, şi-a aflat sfârşitul tot sub ştreang. Cu greu au reuşit rudele lor din ţară să se salveze, trecând munţii. Cantacuzinii deveniseră nomina odiosa, după cum arată Del Chiaro: „Membrii familiei Cantacuzino sunt ur­mă­riţi cu străşnicie în ţară. Lu­cru­rile lor sunt vândute la m­e­zat, ca şi la Brâncoveanu, iar ei estorcaţi de mari sumi de bani. Închisoarea şi bătaia erau pe­dep­sile cele mai uşoare. Numele Cantacuzino sau a fi rudă cu astfel de nume erau delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea“.

Aparent, soarta Cantacu­zinilor se apropie de cea a Brâncovenilor. Atât Con­stan­tin Brâncoveanu, cât şi Ştefan Cantacuzino au fost domnitori ma­ziliţi de boierii ţării pentru a lăsa tronul altuia favorabil lor. Ambii au fost duşi în exil la Constantinopol, cu speranţa de a fi lăsaţi să locuiască în casele domneşti ale românilor. Neîn­cetate uneltiri le-au transformat exilul în închisoare şi în­chi­soa­rea în moarte. Unii au pierit de sabie, alţii de funie. Numai unul, însă, şi-a transformat moar­tea în martiriu, alături de familia sa: Brâncoveanu. Can­ta­cu­zinii, nu. Ei deja îşi pre­cu­pe­ţi­seră ţara şi neamul prin zecile de pâri aduse rudelor lor celor mai apropiate, doar pentru interese meschine. Respectaţi la Înalta Poartă erau atât Brân­co­venii, cât şi Cantacuzinii. Li se recunoştea valoarea de ne­tă­gă­duit. „Judecata divină“ - ultima sintagmă adresată de Con­stan­tin-Vodă vărului său, Ştefan-Vodă, înainte de urcarea în răd­van, şi-a spus cuvântul. În plan istoric, ambele familii au fost învinse. În iconomia mântuirii, însă, Brâncovenii - victimele Can­tacuzinilor, au biruit, în timp ce rudele responsabile de moartea lor au fost biruite. Şi neamul lor uitat. Nimeni nu s-a înghesuit să le adune trupurile din Constantinopol sau Adri­a­no­pol. Pentru că delatorii nu pot de­veni martiri.