Sfaturile Cuviosului Paisie Aghioritul despre familie

Recunoștință. Încredere. Dragoste. Acestea sunt cele trei aspecte cu care fiecare copil este dator să-și cinstească părinții. Vine ziua când rolurile se modifică fundamental, iar copiii de astăzi sunt părinții de mâine, și nu puțini sunt cei care regretă comportamentul pe care l-au avut față de cei care i-au născut și i-au crescut. Cuviosul Paisie Aghioritul ne-a lăsat o mulțime de sfaturi și îndemnuri duhovnicești în această privință, pe care este bine să le urmăm: pe de o parte, pentru a nu pierde binecuvântarea părinților noștri, iar pe de alta, pentru a ne crește așa cum se cuvine propriii copii.

Aziluri pline, bătrâni cu privirea pierdută în televizoare care merg neîncetat, vizitatori rari care se grăbesc să se întoarcă în viața lor cotidiană din aceste anticamere ale morții. La asta a ajuns să se reducă îngrijirea bătrânilor din zilele noastre. În câteva decenii, probabil se va pune din ce în ce mai serios problema eutanasierii celor „care trăiesc prea mult”, la fel cum se pune problema eradicării câinilor vagabonzi, fapt care se petrece deja la un nivel încă scăzut în Europa. Gândirea utilitaristă nu ține cont de ceea ce un om a făcut în decursul vieții sale, ci numai de ceea ce mai este capabil să facă, iar atunci când capacitatea de muncă scade, omul este înlăturat și dus într-o cameră dintr-un azil pe care nimeni n-o va mai deschide, decât de Crăciun și de Paști, chiar și atunci pentru prea puțină vreme. Recunoștința noastră față de propriii părinți este una insignifiantă. Ne plângem că, oricum, plătim mult pentru îngrijirea lor. Așa este, dacă gândim strict financiar, dar în realitate nu dăm nimic din sufletul nostru, din iubirea noastră sinceră față de ei, pentru că aceasta este inexistentă. Ge­ne­rația lor a apus, cui îi mai pasă de omul încărcat de boli și de bătrânețe de astăzi, în lumea care șterge cu buretele trecutul ca și cum n-ar fi fost? Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Copilul, a­tunci când este mic, nu face nimic, ci numai părinții lui din dragoste se îngrijesc de mâncarea, de îmbrăcămintea și de celelalte ale lui. Și chiar dacă uneori mai face câte o trebușoară, asta nu înseamnă că prin ea răsplătește osteneala sau cheltuielile pe care le fac părinții pentru el. Dar atunci când copilul crește și nu înțelege cât de mult i-au oferit părinții lui, aceasta este foarte grav” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte du­hov­nicești IV. Despre viața de familie”, Ed. Evanghelismos, Bucu­rești, 2003, p. 142). De multe ori, nu înțelegem sacrificiul părinților decât atunci când am devenit noi înșine părinți, dar asta nu schimbă lucrurile peste două sau trei decenii, când alegem să-i înmormântăm anticipat într-un azil.

Lipsa de încredere în părinții noștri

Lipsa de recunoștință își are rădăcinile în lipsa de încredere în metodele, soluțiile, alegerile pe care părinții noștri le-au făcut. Mărturisesc că, personal, mă în­gro­zește această ură a generațiilor tinere asupra celor anterioare, ca și cum acestea din urmă ar fi vinovate de tot răul care există acum în lume. Cuviosul Paisie Aghioritul observa, la un moment dat, această lipsă totală de încredere a copiilor în propriii lor părinți: „Copilul trebuie să înțe­leagă că, dacă uneori părinții lui îi mai dau câte o palmă, nu o fac din răutate, ci din dragoste, pentru a se îndrepta, a deveni mai bun și a se bucura mai târziu. Noi, atunci când eram mici, fie că părinții noștri ne mângâiau, fie că ne băteau, fie că ne sărutau, pe toate le primeam cu bucurie. Ne dădeam seama că toate le făceau pentru binele nostru. Aveam mare încredere în ei. […] În familie, copiii trebuie să aibă respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare ca o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubește pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Despre viața de familie”, p. 143). În zilele noastre, prăpastia dintre generații se traduce printr-o ambiție nemăsurată a tinerilor de a demonstra părinților eficiența mult sporită de care dau dovadă și viața lor total diferită. Însă nu eficiența și nici diferențele culturale sau sociale demonstrează progresul unei societăți, ci tocmai această continuitate și constanță a progresului care crește de la generație la generație și care nu se transformă permanent într-o schimbare de paradigmă, într-o ruptură cu trecutul, într-o modificare radicală a credințelor, tradițiilor și moștenirii spirituale predate de generația anterioară. Însă mai există o altă extremă a zilelor noastre: dependența tot mai mare de părinți și de viața lor, până la opacitate totală față de nevoile propriei familii sau cele personale.

Iubirea de părinți vs iubirea față de partenerul de viață

În unele state europene, precum Italia, majoritatea tinerilor refuză cu obstinație să plece de acasă și să-și întemeieze o familie. Se ajunge chiar la situații curioase în care tineri de 30-35 de ani încă mai locuiesc cu părinții chiar dacă au un loc de muncă stabil și o relație de cuplu de câțiva ani. Aici intervine cealaltă extremă – iubirea părinților în detrimentul partenerului de viață, fapt care reprezintă o problemă și în opinia Cuviosului Paisie Aghioritul: „Bunul Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel încât cei doi soți să se lege cu o astfel de dragoste, care să-i facă să-și părăsească chiar și părinții. Dacă nu ar exista această dragoste, nu s-ar putea întemeia nici o familie. Misiunea părinților se termină odată cu aranjarea fiilor lor. Dar și după aceasta copiii lor le datorează mult respect și numai acea dragoste care li se cuvine părinților. […] În păstrarea unității familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-și iubească femeia mai mult decât pe mama sa și decât pe orice altă rudă sau persoană iubită. Dragostea lui față de părinții săi să se canalizeze prin intermediul femeii sale. Firește că același lucru trebuie să-l facă și femeia” (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Despre viața de familie”, pp. 144-145). Așadar, ca părinți, ne revine responsabilitatea de a-i învăța pe copii cum să se descurce și singuri. De asemenea, ne revine responsabilitatea de a nu-i pune în situații jenante față de partenerul de viață, insistând ca deciziile lor să respecte tot timpul îndemnurile noastre, chiar și atunci când nora sau ginerele au alte gânduri. Multe familii se destramă pentru că părinții se amestecă prea mult în viața acestora, semănând îndoială, conflicte și mărind proporțiile unor certuri nesemnificative. Așa că trebuie să fim înțelepți și să ne ajutăm „puii” să zboare, nu să-i cocoloșim în cuib până când nu vor mai putea să își întindă aripile și să se îndrepte spre propriul lor orizont în viață.