„Sfeşnic cu cinci lumânări ce-i luminează pe credincioşi“

Pentru a mări prestigiul învăţământului românesc, Sfântul Constantin Brâncoveanu a reorganizat Academia Domnească de la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Bucureşti, aducând dascăli de renume şi numindu-l pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis la conducerea ei. Şcoala a fost întemeiată de domnitorul Şerban Cantacuzino în anul 1688, la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino, ca instituţie de învăţământ superior, fiind amplasată în centrul oraşului Bucureşti.

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti s-au pus bazele învăţământului superior din Ţara Românească, cu predare însă în limbile greacă şi latină. Academia funcţiona după modelul apusean, cele două limbi fiind folosite în mod curent în toate instituţiile de învăţământ superior european de până în secolul al XVIII-lea. În anul 1694, Sfântul Constantin Brâncoveanu a reoganizat această şcoală, stabilind o programă de învăţământ şi oferindu-i fonduri materiale. Deşi ea era în acel moment corespondenta unei facultăţi de filosofie şi litere din cadrul universităţilor apusene, nu se ridica la aşteptările domnitorului.

Activitatea învăţătorească şi ctitoricească, piatră de poticnire pentru necredincioşi

În anul 1707 Sfântul Constantin Brâncoveanu ridică Academia Domnească la un nivel european, aici predându-se studii filozofice, filologice-istorice, teologice şi ştiinţe exacte. În anul 1709 el va rezidi biserica mănăstirii, care a găzduit vreme de un secol şi jumătate prima formă de învăţământ superior din Ţara Românească. Pe lângă Academia Domnească, Sfântul Constantin Brâncoveanu a susţinut înfiinţarea unor şcoli cu predare în limba slavonă şi română la mănăstirile „Sfântul Gheorghe“ Nou şi Colţea, unde se pregăteau preoţi, dascăli şi dieci pentru cancelariile domneşti.

Nemulţumiţi de faima domnitorului român şi de înflorirea credinţei creştine în Ţările Române, prin ridicarea a numeroase biserici şi mănăstiri, stăpânirea otomană, susţinută de unii boieri pământeni, a hotărât mazilirea domnitorului Constantin Brâncoveanu şi pedepsirea sa. Momentul era prielnic, mai ales că în timpul Războiului ruso-turc din 1711 spătarul Toma Cantacuzino a trecut cu o parte a călărimii în tabăra ruşilor, ajutându-i să cucerească Brăila (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi“, p. 440). Deşi nu fusese implicat în această decizie, Constantin Brâncoveanu a fost bănuit de necredinţă şi trădare.

Cum s-a făcut martiriul Sfinţilor Brâncoveni

Pe 24 martie 1714, marţi, în Săptămâna Patimilor, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit şi arestat de Mustafa Aga, fiind trimis sub escortă la Istanbul, în Vinerea Patimilor, împreună cu toată familia sa. Aici a fost întemniţat la temuta închisoare Edicule (Cele şapte turnuri) şi Bostanci basî (Groapa sângelui), fiind supus la torturi înfricoşătoare pentru a mărturisi locul în care îşi ascundea averile. Execuţia domnitorului, a celor patru fii ai săi şi a lui Ianache Văcărescu a fost planificată în ziua Adormirii Maicii Domnului, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. Pentru a da un exemplu lumii creştine dezbinate de ambiţii locale, sultanul Ahmed al III-lea a adus la locul execuţiei, Yaly-Kioşku, situat pe malul Bosforului, pe ambasadorii Franţei, Angliei, Imperiului Habsburgic şi Rusiei. Pentru a se salva de la moarte, Constantin Brâncoveanu trebuia să treacă împreună cu toată familia sa la mahomedanism, muftiul fiind cel care obţinuse această concesie (cf. Ştefan Ionescu, P.I. Panait, „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca“, Bucureşti, 1969, p. 290). Conştient de gravitatea unui astfel de act nedemn de rangul său, ca domnitor al ţării şi ostaş al lui Hristos, Constantin Brâncoveanu alege moartea martirică pentru veşnicie decât o viaţă umilitoare. El şi-a îmbărbătat copiii pentru a înfrunta frica, spunându-le: „Copiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, să ne mântuim cel puţin sufletele, spălându-ne păcatele în sângele nostru“ („Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi“, p. 440). Pentru ca suferinţa domnitorului să fie mai mare, sultanul a ordonat decapitarea sa la sfârşit, tocmai pentru a vedea cu ochii săi moartea propriilor fii. Moartea mucenicească a Sfântului Constantin Brâncoveanu a devenit exemplu de supremă jertfă pentru credinţa în Dumnezeu, întărind convingerea urmaşilor că turcii trebuiau alungaţi cât mai departe de graniţele ţării.

Trupurile martirilor brâncoveni au fost aruncate în mare, iar capetele purtate pe străzi în prăjini spre a fi defăimate de necredincioşi. Creştinii milostivi le-au luat trupurile din mare şi le-au îngropat în insula Halki, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată de domnitor cu numeroase danii.

Mărgăritarul sfinţeniei, înapoi în pământul ţării

Întoarsă din pribegie, doamna Maria a adus în taină osemintele familiei sale, îngropându-le la Biserica „Sfântul Gheorghe“ Nou şi punând la căpătâiul lor o candelă, a cărei inscripţie a fost descoperită în anul 1914, pe care stă scris: „Această candelă, ce s-au dat la sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aice să i se odihnească oasele, iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)“ (ibidem).

În 1934, patriarhul Miron Cristea a săvârşit parastasul domnitorului în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, purtând sicriul cu osemintele sale pe străzile Capitalei, ca pe un odor de mare preţ, având convingerea că această procesiune se face pentru ca „toţi credincioşii să-i dea cuvenita cinste“.

Patriarhul Iustinian Marina a dorit canonizarea domnitorului Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi şi cu Ianache sfetnicul încă din anul 1955, dar împrejurările politice au zădărnicit planurile sale. Trecerea lor în rândul Sfinţilor s-a făcut în anul 1992, când în ziua de 20 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea domnitorului, a celor patru fii ai săi, a sfetnicului Ianache şi a mitropolitului Antim Ivireanu. Deşi s-au jerfit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, pomenirea Sfinţilor Brâncoveni se face în fiecare an pe 16 august.

Suferinţa unui neam de-a lungul vremii

Jertfa Sfântului Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, este exemplu suprem de dragoste pentru Hristos, de tărie în credinţă şi de mărturisire a valorilor credinţei creştine. Este un Iov al Olteniei, care a răbdat cu tărie moartea copiilor săi fără să cârtească. Jertfa sa reprezintă suferinţa unui neam ce a trebuit să îndure de-a lungul timpului jugul greu al stăpânirii musulmane. Sfântul Constantin Brâncoveanu a uimit prin jertfa sa lumea întreagă fiind exemplu pentru neamul nostru românesc.

Mitropolitul grec Calinic al Heracleei (†1726) a alcătuit un Canon al domnului Valahiei, în care preamărea jertfa brâncovenilor arătând că „s-au aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânări ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu copiii lui“. (Pr. dr. Nicuşor Popescu)