Sfinţenia cuvintelor tipărite

Ne aflăm la jumătatea Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. Filele acestui ziar au găzduit cu generozitate mai multe însemnări ale noastre despre semnificaţiile relaţiei dintre credinţă şi tiparniţă. Continuăm acum cu alte câteva gânduri care sperăm să reţină atenţia celor care le vor parcurge.

Ca moldovean, mergeam des la Mănăs­tirea Neamţ, apro­piată de oraşul Roman în care mi‑am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei. Acolo, au existat încă din veacul al XV‑lea unele ateliere unde trudeau zi şi noapte cu dăruire şi evlavie iscusiţi caligrafi şi minia­turişti. Deşi se cunoaşte că Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski dorea foarte mult să facă o tipografie de felul celor care începuseră să apară în alte spaţii ale continentului nostru, visul său avea să se înfăptuiască abia către anul 1800, când Mihail Strebiţki i‑a dăruit viitorului stareţ Dositei o tipografie împreună cu doi călugări, meşteri în munca deloc uşoară cu tiparniţele. La început, acea tipografie era dotată cu mijloace folositoare, dar rudimentare („un teasc vechi din inimă de păr, o sumă de instrumente, o cantitate de litere şi alte obiecte”, cum a rămas scris în unele documente de arhivă), dar în anul 1847 este adusă de la Viena o maşină cilindrică din fier, căreia stareţul Neonil avea să‑i adauge două teascuri tot din fier şi anumite unelte de tipărit cărţi. În perioada secularizării averilor mănăstireşti, impusă de domnitorul de atunci, Alexandru Ioan Cuza, tipografia este confiscată, dar după o anumită perioadă de timp, mai precis în anul 1873, stareţul mănăstirii, Timotei, va cumpăra o altă presă modernă, fabricată tot în Austria. Aşa a început şi a continuat istoria literelor tipărite la Neamţ, loc de care se leagă indisolubil o lume sui‑generis a cărţilor bisericeşti ce au răspândit cuvântul credinţei, generaţii după generaţii, pe meleagurile moldave, ca şi în afara acestora.

În capitala Moldovei, Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, a funcţionat secole de‑a rândul o tipografie care a adus pe pământ cuvintele Sfintei Scripturi, diseminându‑le printre oamenii credincioşi de cele mai diferite vârste. Era o tipografie primită de la Kiev, cu sprijinul preţios al Mitropolitului Petru Movilă. În anul 1640, domnitorul Vasile Lupu întemeiază, la această frumoasă biserică, prima şcoală în limba română şi, alături de ea, o tipografie, unde apare cea dintâi lucrare în limba greacă pe teritoriul Moldovei, urmată la scurtă vreme de „Cazania” lui Varlaam. În anul 1646, este realizată la aceeaşi tipografie prima carte de legi în limba română, purtând titlul: „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe”, la care se vor referi în scrierile lor mari istorici ai neamului nostru, precum Nicolae Iorga.

Dincolo, în Ţara Românească, în timpul domniei lui Matei Basarab, lua fiinţă în anul 1637 o tipografie la Mănăstirea Govora, a cărei tiparniţă fusese dăruită tot de către Mitropolitul Kievului, Petru Movilă, printr‑un gest de aleasă generozitate. Aici, stareţul Meletie Macedoneanul a vegheat cu sârg punerea în literele tiparului a multor cărţi religioase, printre care „Psaltirea slavonească” (1637) şi „Pravila bisericească de la Govora”, în traducerea românească a unui călugăr al locului, pe nume Mihail Moxa (1640).

Mitropolitul Varlaam, evocat mai înainte, aducea în anul 1678 de la Kiev, în chiliile din Dealul Mitropoliei din Bucureşti, o presă tipografică, împreună cu mai multe grupe de litere de trei tipuri: chirilice; greceşti; latine („valahice”). După cum se menţionează în diferite articole informativ‑analitice, printre care cele apărute la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă, sub semnătura lui Gheorghe Vasilescu, tipografia de la Bucureşti era, în privinţa capacităţii de editare a cărţilor, a doua din „oraşul lui Bucur” şi a patra din Ţara Românească. Aici se va tipări în anul 1688 Biblia lui Şerban Cantacuzino, strălucit moment de referinţă pentru spiritualitatea românească. După mai mulţi ani de declin, activitatea tipografică se revigorează în contextul înfiinţării, de către Constantin Brâncoveanu, a tiparniţei domneşti de care se va îngriji cu multă energie vlădica Neofit Cretanul, înzestrând‑o cu teascuri complet noi; ulterior, tipografia va beneficia în mod nemijlocit de ocrotirea garantată printr‑un hrisov domnesc, pecetluit de către domnitorul Mihail Racoviţă (1741‑1744).

La mijlocul veacului al XIX‑lea, Mitropolitul Nifon va cumpăra de la Viena, cu aprobarea domnitorului Barbu Ştirbei, „maşini, slove şi hârtie”. Locaşul din Bucureşti cunoaşte apoi o nouă perioadă de stagnare, dar în ianuarie 1882 se reface substanţial sub denumirea de Tipografia Cărţilor Bisericeşti. Astăzi, acele locuri încărcate de memoria istoriei sunt înnobilate pregnant de o prezenţă prodigioasă în materie de publicaţii religioase: Tipografia Bisericii Ortodoxe; bilanţul ei, care se măsoară în literele tipărite, este impresionant - mii şi mii de exemplare ale Sfintelor Cărţi: Biblii; Evanghelii; Psaltiri; Cazanii; Liturghiere; acestora li se adaugă multe cărţi de rugăciuni, calendare, albume, monografii, lucrări ştiinţifice şi doctrinare de natură teologică, publicaţii cotidiene şi săptămânale.

La doi paşi de Bucureşti se află Mănăstirea Snagov, pe care am vizitat‑o de mai multe ori, împreună cu regretata mea soţie. Tipografia înfiinţată sub egida acestui sfânt locaş devenise renumită dincolo de frontierele valahe, în Grecia sau Asia Mică, Caucaz ori Egipt, prin tipăriturile sale în limbile română, greacă, arabă, slavonă. Aici s‑a afirmat Antim Ivireanul, adus printre români din grija voievodului Constantin Brâncoveanu, tipărind ceea ce este considerată a fi prima carte cu caractere latine a epocii limbii române moderne: „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”; la aceasta s‑au adăugat multe alte lucrări care au rămas pentru totdeauna în mentalul colectiv al poporului de la Carpaţi şi Dunăre.

În anul 1705, ales Episcop al Râmnicului, Antim Ivireanul aducea la Mănăstirea Râmniculuitipografia de la Snagov şi înfiinţa o vestită tipografie, loc plin de evlavie şi de înţelepciune, unde vor vedea lumina zilei, de‑a lungul veacurilor ce au urmat, numeroase cărţi cu conţinut teologic, dar şi general‑cultural. Antim a fost cel care a coordonat, de pildă, cu desăvârşit talent, tipărirea unor cărţi în limba greacă, printre care: „Floarea Darurilor”; „Evanghelia”; „Tomul Bucuriei”.

După tragica şi odioasa asasinare a Marelui Ierarh, tipografia de la Râmnic nu îşi încetează nobila vocaţie a cuvântului tipărit şi apoi răspândit în lumea largă. Astfel, în 1724, apare aici „Ceas­lovul” lui Damaschin Episcopul, iar în 1726 se tipăreşte primul Abecedar din Ţara Românească, sub un titlu simplu, dar sugestiv: „Întâia învăţătură pentru tineri” (era a treia carte de acest gen, după cea tipărită la Iaşi în limba greacă, în anul 1651, şi cea scoasă din tiparniţă, în 1699, la Alba Iulia). În perioada 1730‑1800, din grija Episcopilor Inochentie, Chesarie şi Filaret şi, mai târziu, ca urmare a preocupării Sfântului Calinic, la Râmnic, cartea tipărită îşi găseşte un loc binecuvântat de Dumnezeu. În zilele noastre, locaşul de cultură din acest frumos oraş valah îşi continuă cu aceeaşi dăruire misiunea, sub egida Episcopiei Râmnicului, primind binemeritatul nume al Sfântului Antim Ivireanul.

Am evocat în articolul de faţă doar câteva fragmente de istorie, dar ele sunt diverse şi numeroase, având - fiecare în parte - semnificaţii spirituale dintre cele mai profunde. Faptul că Biserica Ortodoxă Română, sub clarviziunea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a ales să înscrie printre sărbătorile de căpătâi ale anului 2016 pe tipografii bisericeşti reprezintă un memorabil şi înălţător gest de suflet şi de conştiinţă faţă de toţi cei care au dorit şi au reuşit să învingă timpul prin perenitatea literei tipărite, ducând Cuvântul lui Dumnezeu în cele patru zări şi sădind valorile credinţei şi moralei creştine în inimile şi cugetele tuturor românilor.