Sfinţirea „euharistică” a untdelemnului

În materialele anterioare am discutat în principal legătura dintre Taina Maslului şi Taina Pocăinţei, precum şi legătura celor două cu ritualurile de exorcizare. Cu toate acestea, nu dorim să scăpăm din vedere un element important, şi anume legătura intrinsecă dintre Taina Maslului şi Euharistie.

Părintele Alexander Schmemann afirma că toate Tainele erau unite cu ritualul Euharistiei în primele veacuri, o practică pe care nu o mai regăsim aproape deloc astăzi. Ne-am propus să identificăm această legătură în materialul prezent cu ajutorul unor rugăciuni interesante cuprinse în două manuscrise antice de origine latină şi etiopiană.

Există o separare prea mare a Tainelor în prezent?

Afirmam în debutul acestui material că părintele Alexander Schmemann denunţă în mai multe dintre lucrările sale "divorţul" dintre Taina Euharistiei şi celelalte Taine (vezi în special lucrarea sa intitulată "Introduction to Liturgical Theology", Saint Vladimirâs Seminary Press, Crestwood, 1966). În primele secole, Botezul, Mirungerea, Căsătoria, Hirotonia sau Maslul erau toate unite cu Taina Euharistiei. Până şi Taina Pocăinţei avea o legătură importantă cu aceasta, de vreme ce reglementa dacă un creştin se poate împărtăşi sau nu. Însă ceea ce dorea să sublinieze părintele Schmemann era că toate Tainele se petreceau unite cu Euharistia, şi nu total separat aşa cum se întâmplă astăzi. Este adevărat că toţi cei botezaţi sunt împărtăşiţi ulterior. Este adevărat că majoritatea bolnavilor primesc Împărtăşania după primirea Maslului. Este adevărat că Taina Hirotoniei are loc încă în cadrul Liturghiei. Cu toate acestea, cu excepţia ultimei Taine, celelalte nu mai sunt incluse în ritualul liturgic euharistic. Această legătură, aşa cum este ea păstrată spre exemplu între Maslu şi Euharistie, este o palidă imagine a ceea ce a fost cândva. În primele secole, spre exemplu, untdelemnul bolnavilor era sfinţit în timpul slujbei Euharistiei, în special aproape de finalul acesteia. Mai mult decât atât, aşa cum vom observa dintr-o rugăciune pe care o vom reda un pic mai târziu, untdelemnul bolnavilor era sfinţit în Apus, în special în Joia Mare. Astăzi, în Joia Mare se sfinţeşte Împărtăşania pentru cazurile speciale (boală, apropiere de moarte, împărtăşirea bătrânilor care nu pot ajunge la slujbe etc.). Este doar o coincidenţă? Vom afla împreună din cele ce urmează.

O mulţumire euharistică

Prima rugăciune, cuprinsă într-un manuscris etiopian, sună astfel: "În privinţa jertfei. Oficiantul va oferi ulei aşa cum a oferit pâinea şi vinul, mulţumind în acelaşi fel. Dacă nu foloseşte aceleaşi cuvinte, atunci să vorbească după cum primeşte cuvânt de sus, dar păstrând acelaşi înţeles precum aici: "Doamne, sfinţeşte untdelemnul acesta şi dă tuturor celor care se vor unge şi îl vor primi cele pe care le-ai dat preoţilor şi profeţilor Tăi şi îi întăreşte la fel pe aceştia şi pe toţi cei care vor gusta şi sfinţeşte-i pe cei care îl vor primi"" (apud Frederick William Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition with some Considerations on the Numbering of the Sacraments", SPCK, London, 1904, pp. 104-105). Această rugăciune s-a păstrat până astăzi în rânduiala Maslului din Biserica Etiopiană. De asemenea, o rugăciune similară se întâlneşte într-un vechi manuscris latin descoperit la Verona (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick...", p. 104). Ceea ce ne interesează aici este mai mult partea introductivă. Se afirmă că oficiantul trebuie să mulţumească în acelaşi fel pentru a sfinţi uleiul precum a făcut în cursul anaforalei euharistice. Desigur, la prima vedere, aceasta pare a fi o prevedere exagerată. Cu toate acestea, dacă păstrăm în minte principiul enunţat de părintele Schmemann cu privire la legătura intrinsecă dintre Euharistie şi celelalte Taine din primele veacuri, lucrurile încep să capete o clarificare. Ştim că sfinţirea untdelemnului pentru bolnavi se făcea de regulă la finalul Liturghiei. Aşadar, între sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului şi cea a untdelemnului pentru bolnavi exista o legătură puternică. Această sfinţire a untdelemnului, desigur, nu avea aceeaşi valoare precum cea a Euharistiei, însă nici nu era privită drept ceva total exterior şi inferior. Şi pentru ea oficiantul trebuia să mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar cu aceleaşi cuvinte ca la anaforaua euharistică. Aşadar, untdelemnul bolnavilor avea un loc semnificativ în cursul Liturghiei. Un alt element interesant din această rugăciune constă în efectele cerute de oficiant. Astfel, se cere ca acei creştini care vor gusta sau se vor unge cu el să primească darurile pe care Dumnezeu le-a dat profeţilor şi preoţilor. Desigur, nu trebuie să considerăm aici că, dacă o persoană se ungea cu untdelemn sfinţit, putea să slujească Tainele sau să profeţească. Este vorba de daruri spirituale: virtuţi şi harisme. Aşadar, acest untdelemn nu se adresa doar celor bolnavi, ci şi celor sănătoşi. Însă, ne-am putea întreba de ce ar mai fi fost nevoie de ungerea cu acest untdelemn pentru a dobândi daruri spirituale când comunitatea deja se împărtăşise cu Trupul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare vine odată cu cea de-a doua rugăciune pe care o vom analiza imediat.

Molitfelnicul papei Ghelasie I

Acest Molitfelnic nu este în întregime lucrarea papei Ghelasie I, deoarece se regăsesc în el rugăciuni care aparţin unor perioade ulterioare. Cu toate acestea, rugăciunea de sfinţire a untdelemnului pare a fi autentică. Ea cuprinde următoarele: "Trimite Doamne din ceruri Preasfântul Tău Duh, Mângâietorul pentru a sfinţi această grăsime a măslinelor, pe care Tu ai creat-o pentru a aduce mângâiere trupului astfel încât să fie pentru toţi cei care se vor unge cu ea un mijloc de păzire a minţii şi a trupului, de vindecare a tuturor durerilor şi bolilor trupului. Să fie ungerea desăvârşită cu care Tu, Doamne, ai uns preoţii, regii, profeţii şi martirii în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru" (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick...", pp. 124-125). Interesant la această rugăciune este că era săvârşită în Joia Mare. Cu alte cuvinte, acest untdelemn destinat special bolnavilor era sfinţit în acelaşi moment în care este astăzi sfinţit agneţul pentru împărtăşirea bolnavilor. Deja descoperim câteva aspecte interesante. Aşadar, în primele secole nu exista un astfel de ritual de păstrare a Împărtăşaniei pentru a o putea oferi celor bolnavi în orice moment. În timp, acest ritual de sfinţire a untdelemnului bolnavilor a fost înlocuit de ritualul sfinţirii Euharistiei pentru cazuri grave. De asemenea, un alt element interesant pe care îl descoperim în fragmentul citat constă în ideea că nu se aminteşte nici un moment de o eventuală iertare a păcatelor sau de o simplă pregătire pentru viaţa veşnică. Din contră, unicul scop al untdelemnului este acela de a aduce vindecarea trupească. Menţionăm încă o dată că această mărturie aparţine Tradiţiei liturgice latine. Aşadar, ea contrazice flagrant ideea că Maslul trebuie administrat doar persoanelor aflate pe patul de moarte (opinia "extrema unctio") sau doar celor bolnave şi în vârstă (actuala opinie a Bisericii Romano-Catolice). De asemenea, din nou, textul pare să susţină administrarea Tainei inclusiv persoanelor sănătoase, deoarece se vorbeşte inclusiv de o păzire a minţii. Aşadar se cere o protejare de atacurile demonice ale gândurilor pătimaşe. De acestea nu suntem scutiţi oricât de sănătoşi am fi din punct de vedere fizic. Aşadar, putem spune în concluzie că între Taina Maslului şi cea a Euharistiei există o legătură puternică şi importantă, însă, din păcate, astăzi ea este mult mai puţin percepută decât era în primele secole creştine...