„Şi la turci credinţă, şi la creştini laudă avea“

Cercetarea documentelor de cancelarie şi a corespondenţei voievodale atestă că domnia de mai bine de 25 de ani a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu a fost consolidată prin bune relaţii întreţinute cu marii conducători ai vremii. Domnitorului român i se poate aplica sintagma folosită de cronicarul Miron Costin pentru Radu Mihnea, care „şi la turci credinţă (credibilitate, n.r.), şi la creştini laudă avea“.

Evenimentele din anii 1689-1690, când voievodul Con­stantin Brân­co­veanu s-a văzut nevoit să răspundă unor provocări mi­litare externe în urma cărora a fost ocupată capitala Ţării Ro­mâneşti l-au determinat să investească şi mai mult în arta diplomaţiei. Ca ortodox, pre­fe­ra anturajul puterilor europene creştine, dezvoltând relaţia cu Sfântul Imperiu Roman de na­ţiune germană, moştenită de la unchiul şi predecesorul său, Şer­ban Cantacuzino. Toate a­ceste acţiuni diplomatice au fost făcute cu mare discreţie, pentru a nu atrage atenţia puterii suzerane turceşti. O nouă „cruciadă“ era însă imposibilă, mai ales în condiţiile în care fran­cezii, prin ambasadorii tri­mişi la Înalta Poartă, îi susţineau pe turci pentru a diminua avântul habsburgilor. Politica externă de echilibru a făcut ca Brâncoveanu să nu fie duşman al nici unei puteri vecine, men­ţi­nând relaţii discrete cu fiecare în parte. Condiţia pentru o su­punere totală şi vădită faţă de creştini era cea formulată de Şerban Cantacuzino şi re­în­noită de Constantin Brân­co­veanu: distrugerea totală a turcilor şi a tătarilor. Până atunci, bunele relaţii se cultivau printr-o diplomaţie abilă şi discretă.

„Sigur şi repede informat despre tot ceea ce se petrece în Europa“

Constantin Giurescu arată că informaţiile cele mai rapide, sigure şi complete despre ceea ce se petrecea în Imperiul O­toman puteau fi obţinute de puterile creştine europene numai de la Curtea Domnului Ţării Româneşti. Ca­pu­che­ha­iele sale trimise la Poarta oto­mană, agenţii din paşalele de la Silistra, Nicopole sau Vidin sau de pe lângă seraschierii de la Baba sau Belgrad şi chiar salahorii din imperiul aflat într-un masiv proiect de construcţii tri­miteau domnului român infor­maţii preţioase. De cealaltă parte, turcii nu aveau re­pre­zen­­tanţi pe lângă puterile creş­tine, sarcina transmiterii de informaţii revenind domnilor români. Istoricul român descria, la începutul secolului trecut, serviciul de informaţii al domnitorului Constantin Brân­co­veanu: „Pentru relaţiunile cu Creştinii, care îi sunt îngăduite de Poartă tocmai în scopul acesta, el are 4 până la 5 secretari străini, pentru limbile la­ti­nă, italiană, germană, polonă, ungurească, greacă etc. Întâlnim printre aceşti secretari oameni de toate naţionalităţile şi din toate locurile: Andrei Wolf, Del Chiaro, Nicolae de Porta, Dindar, Grienner etc. Pe de altă parte, în diferitele slujbe ale Curţii, începând de la bu­cătar şi până la doctori şi das­călii beizadelelor, oamenii de care se înconjură sunt iarăşi în mare parte străini. Aceştia nu îndeplinesc însă numai în­săr­ci­narea specială, pe care o au la Curte. Prin legăturile pe care în mod firesc a trebuit să le păstreze cu conaţionalii lor, prin acelea pe care şi le creează şi le cultivă în urmă, ei în­de­plinesc şi funcţiunea de infor­ma­tori. În afară de aceştia Brân­coveanu are şi agenţi în străinătate, pe Dindar pe lân­gă Generalul din Sibiu, pe Busy la Viena, pe Caragiani la Veneţia şi câtva timp pe David Corbea la Moscova“. Acestora li se adaugă numeroşi negustori, care aveau acces facil peste gra­niţă, spre deosebire de e­mi­sarii oficiali, supuşi unui control strict. Concluzia lui Con­stantin Giurescu este că „graţie acestor măsuri, Brâncoveanu este sigur şi repede informat des­pre tot ceea ce se petrece în Europa. […] Cu însuşirile sale de­osebite el izbuteşte să se stre­coare prin cele mai grele împrejurări, satisfăcând interesele creştine şi în special pe cele austriece, îndeplinind ce­re­rile Porţii şi asigurând lo­cu­i­torilor cea mai blândă, cea mai liniştită şi cu deosebire cea mai dreaptă cârmuire din câte cunoscuse ţara până atunci“.

Conte al Ungariei şi principe al Sfântului Imperiu Roman

Tudor-Radu Tiron arată că, în raport cu Sfântul Imperiu Ro­man de naţiune germană, Con­stantin Brâncoveanu a parcurs un veritabil „cursus honorum aristocratic, primind pe rând indigenatul transilvănean (1679) şi titlul de conte al Un­gariei (1688), pentru ca mai târ­ziu, devenit domn al Ţării Româneşti, să-l dobândească şi pe cel, transmisibil în primogenitură, de principe al Sf. Im­periu (1695)“. Membru al Aca­demiei Internaţionale de He­ral­dică, Tiron descrie stema acordată domnitorului român de împăratul Leopold I o dată cu titlul de conte maghiar, în 1688: „Pe azur, deasupra unei te­rase verzi, galopând pe un cal alb, un bărbat într-un costum militar roman (alcătuit dintr-o tunică de purpură cu mâneci scurte, cuirasă de aur parţial acoperită de stofă în culoarea tunicii, cingătoare şi teacă de aur, coif de aur cu panaş de purpură şi picioarele goale în cizme de purpură), ţinând în mâna dreaptă o spadă, în care este înfipt un cap de turc cu gâtul tăiat şi turban alb cu fundul roşu. Cască de argint, cu gratii de aur, încoronată cu o dia­de­ma regium. Lambrechini: azur şi aur la dextra, roşu şi argint la senestra“. Însemnul va fi fo­losit ulterior de familia Brân­co­venilor, în timp ce domnitorul martir, după obţinerea titlului de principe al Sfântului Im­pe­riu (1695), acordat fără stemă, va adăuga o bonetă de principe la stema Ţării Româneşti. Aşa­dar, numai titlul de conte al Ungariei cu stema aferentă erau general transmisibile, în timp ce titlul de principe al imperiului revenea doar primului născut, din generaţie în ge­neraţie.

„Illustrissimo Principi Constantino Basaraba de Brankovan“

În volumul „Constantin Brân­coveanu: documente din colecţiile Bibliotecii Academiei Române“ se arată că „Diploma din 30 ianuarie 1695, prin care Brâncoveanu primea titlul de prinţ al Sfântului Imperiu Ro­man de naţiune germană este, din punct de vedere al mo­ti­va­ţiei deciziei imperiale, mai explicită: în text se menţionează ajutorul şi loialitatea prin­ci­pe­lui român faţă de Leopold I, cu ocazia ultimelor războaie contra turcilor. Chiar felul în care este redactat documentul este diferit, formula de deferenţă uti­lizată fiind Illustrissimo Principi Constantino Basaraba de Brankovan, Valachia Trans­al­pinae Vayvodae, imperialii dorind, prin înscrierea voievodului în rândul rudelor de sânge ale împăratului, să-şi asi­gure ajutorul principelui ro­mân în lupta contra turcilor“.

La 30 aprilie 1701, îm­pă­ra­tul Leopold I semna la Viena un document prin care po­run­cea tuturor „ca domnul Ţării Româneşti, Constantin Brân­coveanu, să nu fie împiedicat a transforma casele cu grădini pe care vrea să le cumpere în suburbia Braşovului“. Totodată, dădea poruncă „tuturor autorităţilor şi supuşilor să-i dea protecţia şi asistenţa necesară lui Constantin Brâncoveanu, principele Valahiei, dacă el sau familia lui vor veni în ţările împărăteşti“. Fiul şi succesorul său, Iosif I, împărat al Sfân­tului Imperiu Roman, rege al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Croaţiei şi arhiduce de Austria a semnat, la 27 mai 1706, o diplomă de protecţie şi salvgardare în ţările imperiului pentru Constantin Brâncoveanu. Ca­rol al VI-lea, fratele şi succesorul lui Iosif I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei sub numele de Carol al III-lea, rege al Boemiei sub numele de Carol al II-lea şi principe al Transilvaniei, emite la 27 martie 1712 o diplomă de protecţie pentru Constantin Brâncoveanu, în cazul în care acesta se refugiază în ţările imperiului său.