Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Și vei merge în lume și vei lumina cu Lumina Mea.” Apostolatul diasporei române

„Și vei merge în lume și vei lumina cu Lumina Mea.” Apostolatul diasporei române

Galerie foto (5) Galerie foto (5) An omagial
Un articol de: Andrei Bândilă - 04 Apr, 2021

Luminița Baciu s-a născut într-un sat din județul Botoșani (Blândești). În prezent, lucrează în domeniul traducerilor în Lille (Franța). Francezii îi spun „Lumi” pentru că nu reușesc să-i pronunțe numele în întregime și creează în acest fel un sentiment de familiaritate imediată cu ea, întrucât doar familia sau prietenii apropiați îi mai spun așa. România reprezintă vatra sufletului ei. Iubește România și trăiește mereu cu nădejdea că se va întoarce în pământul nostru sfânt, atât de bogat și frumos. Interviul de mai jos ne dezvăluie sufletul unei românce plecate în lume să-și găsească un rost.

Luminița, ce înseamnă pentru tine România și când ai plecat în străinătate?

Tatăl meu mi-a inspirat un simțământ patriotic care nu m-a părăsit niciodată, în ciuda faptului că eu am plecat departe de țară, iar el în Ceruri, la Domnul. România este tainică și o iubesc pentru că este țara mea, dar, dincolo de orice trăire subiectivă, cunosc mulți străini care s-au îndrăgostit de România pentru că la noi încă mai pot găsi autenticitatea pe care ei au pierdut-o. Franța reprezintă țara care mi-a oferit un spirit critic și șansa de a-mi iubi originile. Fără această plecare, nu știu dacă aș fi putut aprecia și iubi România la fel de mult. Nutresc o formă de respect aparte pentru istoria și cultura Franței.

Am plecat din România în cadrul programului Erasmus, inițial doar pentru trei luni, și am ales Franța pentru că eram o foarte mare amatoare de limbă și literatură franceză. Alegerea a venit în mod natural, fără prea multe întrebări existențiale. Am bifat și am plecat. Când am ajuns în Franța, am trăit o dezamăgire enormă, întrucât cultivasem o viziune foarte idealizată, care nu avea de-a face cu realitatea. Nu găseam în nici un francez pe ­Victor Hugo sau pe Alexandre Dumas, ceea ce de altfel era și firesc, și contactul cu realitatea a fost destul de dur. Există dife­rențe mari între România și Franța, dar și asemănări. Dife­rențele țin de anumite subtilități din registrul sufletesc. Francezii nu îl mai caută pe Dumnezeu, iar românul încă și-a mai păstrat credința. E o diferență de la cer la pământ. Pe de altă parte, sistemul social și medical francez e la ani-lumină de cel românesc, din păcate. Ne și asemănăm, întrucât suntem europeni și nu putem vorbi de șoc cultural ca în cazul unei țări asiatice, de pildă. Sunt atașată și de România, și de Franța, dar pe registre diferite, întrucât sunt avantaje și inconveniente mai peste tot. Personal, la început iubeam atmosfera ­culturală pe care o găsisem în Franța, dar, de la o vreme, sufletul meu căuta înțelesuri mai adânci pe care numai Dumnezeu mi le putea rostui. Așa s-a și întâmplat. Am stat în România până la vârsta de 21 de ani, unde am avut o relație foarte strânsă cu Biserica, pe care mereu am ­îndrăgit-o și nu am prețuit-o la adevărata sa valoare până ce nu am pierdut-o asemeni fiului risipitor. Mergeam la biserică duminică de duminică și îmi amintesc că în liceu participam și la Vecernie aproape zilnic la Biserica „Uspenia” din Boto­­șani. Acolo, ne luase un bătrân minunat sub „aripa” lui și ne învăța să citim psalmi și să cântăm. Pe acea vreme, mă rugam într-un mod mecanic și incon­știent, dar harul Domnului și-a pus, din fericire, amprenta. Am primit o educație religioasă din familie când fratele nostru mai mare îl descoperise pe Hristos în armată. Fiind un proaspăt „convertit”, ne-a molipsit pe toți de râvna lui și ne-a dat un sens, precum și un ajutor de nădejde pe tot parcursul vieții: credința.

România la nivel instituțional nu apreciază destul rolul preoților care slujesc în diasporă

Cum te-ai integrat în țara de adopție? Cine te-a ajutat să nu te simți o străină?

De comunitatea românească am dat chiar de la începutul venirii mele în Franța și parohia mi-a lăsat o impresie foarte bună, mai ales că o descoperisem de Înviere, când atmosfera de bucurie îi învăluie chiar și pe cei necre­dincioși. Comunitatea românească ortodoxă din Franța a jucat un rol de continuitate în căutările mele lăuntrice, pentru că aveam nevoie de Tainele Bisericii ca de aer. Nu știu dacă-i apreciem la adevărata lor valoare pe toți preoții rânduiți să slujească în străinătate. Fără ei, chiar am fi sincer în bătaia vântului. Se sesizează o anume diferență, în virtutea faptului că slujitorii din diasporă se confruntă cu difi­cultăți inedite față de cei din România, unde cât de cât oamenii și-au mai păstrat dacă nu cre­dința, măcar un anumit respect față de Dumnezeu și de Biserică. În străinătate, lucrurile stau cu totul altfel. Ateismul poate lua diferite forme, de la ignoranță și indiferență la chiar lupta împotriva celor care îndrăznesc să își mai asume un dram de credință în viețile lor. Chiar dacă în străinătate este mai ușor să reușești pe plan profesional, totuși, este foarte greu să menții un echilibru între împlinirea profesională și împlinirea sufletească, care de cele mai multe ori vine și din relaționarea sau legătura cu România, țara-mamă. La un anume răstimp petrecut departe de casă, mă podidesc lacrimile de dor, dar Dumnezeu este peste tot, iar proiectele de viitor îmi hrănesc nădejdea. Din darul lui Dumnezeu, încă se reușește să se mențină valorile identitare, limba, tra­diția, istoria, credința, în comunitatea românilor din Franța. Toată această muncă este lăsată pe umerii unor puțini oameni ­care se mai gândesc la aceste ­lucruri, ai preoților. Pentru jertfa lor, Domnul să ne ajute să ținem steagul sus, vorba unui părinte drag. Când văd mame care nu își mai învață copiii limba română doar pentru că se trăiește ­într-o țară străină, deplâng viitorul acelui copil căruia nu i se dă șansa de a vorbi mai multe limbi, pe de o parte, și căruia i se amputează una din cele mai frumoase facultăți: putința de a „grăi“ românește. Trebuie să conștien­tizăm fiecare rolul pe ­care îl avem în transmiterea valorilor la nivelul nostru oricât de mic ar fi acesta. Misiunea Bisericii din diasporă și comuniunea oamenilor pe care aceasta o realizează se împletesc și nu se pot realiza una fără cealaltă. Comuniunea Bisericii vii este pentru misiunea instituției ecleziale ceea ce este oxigenul pentru organismul uman.

Cum ai caracteriza tipologic românul stabilit în străi­nă­tate?

Omul înstrăinat de rădăcini, dar care nu abdică nici unei forme de alienări sufletești. Din punctul meu de vedere, aceasta este diaspora. Evident, din aceasta prismă nu toți facem parte din diasporă, deși trăim în străinătate. Migrația românilor de după căderea comunismului nu este un fapt anodin care ar trebui să fie privit doar din perspectivă socială sau econo­mică. Fiecare dintre noi are un mic rol apostolic, deși ne aflăm de­­parte de virtuțile Sfinților Părinți. Prin modul nostru de a trăi, Îl putem propovădui pe Hristos chiar și prin tăcerea noastră, atunci când cei din jur nu mai au urechi de auzit. Avem o datorie tainică acolo unde ne-a fost hărăzit să locuim, aceea de a-L propovădui pe Hristos fără prozelitism sau vreo impunere exterioară forțată, ci doar prin modul nostru simplu de a trăi și de a fi în lume, dulce și senin asemeni unui vis. Simt că Hristos ne-a zis fiecăruia: „Și vei merge în lume și vei lumina cu Lumina Mea”.