Sinodul al VI-lea Ecumenic, primul canon iconografic

Precum Sfânta Scriptură nu a cuprins toate cărțile considerate a fi inspirate de Duhul Sfânt în primele veacuri, iar canonul ei a căpătat o formă definitivă abia în secolul al IV-lea, la fel și iconografia creștină a avut nevoie de o perioadă de timp în care propriul ei canon să fie desăvârșit. Dacă până în secolul al VII-lea stilul iconografiei creștine a asimilat diverse influențe ale mediului în care activa poporul lui Dumnezeu, odată cu apariția marilor locașuri de cult ale vremii, cum este, de exemplu, Sfânta Sofia, s-a simțit nevoia stringentă de a trasa limite clare privitoare la pictura bisericească.

În Vechiul Testament, în cartea Ieșirea, după ce Dumnezeu îi descoperă prorocului Moise cum trebuie construit și împodobit cortul mărturiei, se specifică numele unui israelit care primise duhul priceperii și înțelepciunea de a făuri toate podoabele și obiectele ce urmau a fi folosite acolo. Acesta era Bețaleel (Ieșirea 31, 2). De asemenea, la scurt timp, Dumnezeu îi spune lui Moise că Bețaleel va fi ajutat și de un alt israelit pe nume Oholiab: „Şi iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit” (Ieșirea 31, 6). Aceste două pasaje ne arată că orice meșteșug care însoțește lucrarea Bisericii în lume păstrează aceleași coordonate și, totodată, aceleași limite. În ceea ce privește cea de-a doua precizare, cea a limitelor, Scriptura este clară: „Şi Beţaleel, Oholiab şi toţi cei cu minte iscusită, cărora Domnul le dăduse înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă tot felul de lucruri trebuitoare la locaşul cel sfânt, vor trebui să facă după cum poruncise Domnul” (Ieșirea 36, 1). Așadar, și canonul iconografic al Bisericii trebuia să respecte unele limite și, de vreme ce în secolul al VII-lea arta picturii bisericești era în plină înflorire, era clar că venise vremea unei anumite delimitări de unele reprezentări iconografice nepo­trivite.

Canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic

Prin urmare, nu constituie o surpriză decizia Sinodului al VI-lea Ecumenic de a specifica fără ambiguități că Mântuitorul Iisus Hristos nu poate fi reprezentat în icoane decât prin redarea chipului Său omenesc, dat fiind că, la vremea respectivă, existau unele picturi bisericești unde, în centru, se regăsea un miel. Mergând pe linia cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul din Sfânta Scriptură: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), unii pictori bisericești ai vremii Îl reprezentau pe Mântuitorul Iisus Hristos sub această formă. De aceea, Părinții de la al VI-lea Sinod Ecumenic, prin lucrarea Preasfântului Duh, au hotărât următoarele: „În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Sfântul Ioan Botezătorul, care miel s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin legea şVechiului Testamentţ pe adevăratul miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca simboluri, și prefigurări ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-le pe ele ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie reprezentat și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea lumii, care s-a făcut prin aceasta” (Canonul 82 al Sinodului VI Ecumenic, în: Arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 151). Iată cum, printr-o fină trasare a două principii-cheie, rezultă o primă delimitare a canonului iconografic privitor la reprezentarea lui Hristos în icoană. Primul principiu-cheie este că Persoana (Hristos cel întrupat) este mai presus de simbol (mielul). Cu toate că simbolurile Legii Vechi, cortul mărturiei sau chivotul Legii, au continuat și continuă să fie reprezentate în pictura bisericească de vreme ce sunt parte a istoriei mântuirii noastre, totuși, Hristos Cel întrupat nu mai poate fi reprezentat sub forma prefigurărilor simbolice ale Vechiului Testament. Al doilea principiu-cheie, exprimat în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, este că icoanele și pictura bisericească referitoare la Hristos trebuie să redea, în modul cel mai eficient cu putință, iconomia Sa. Aceste principii se regăsesc și în redarea iconografică a sfinților: elementul fundamental al vieții lor pământești este redat în pictura bisericească: chinurile mucenicilor, minunile cuvioșilor, rugăciunea marilor asceți ai Bisericii. Virtutea lor reprezentativă este redată cu multă iscusință. Nu se insistă asupra unor amănunte banale din viața lor pământească. De asemenea, în cazul icoanelor, mai mult decât în pictura bisericească, sfinții sunt redați aproape exclusiv ca sfinte chipuri luminoase, păstrând aici principiul esențial că persoana și unicitatea acesteia sunt mai presus de actele ei, oricât de minunate ar fi acestea. Iată cele două principii expuse în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic și importanța lor pentru iconografia creștină.

Sinodul Stoglav (al celor 100 de capitole, Moscova, 1551)

La o distanță de nouă veacuri, în Biserica Ortodoxă Rusă există o reiterare a celor expuse mai sus. La vremea respectivă, după un secol de la dispariția Imperiului Bizantin, în Estul Europei se resimțea lipsa unei școli de pictură care să redea fidel iconografia bizantină, fără influențele occidentale. De aceea, la acest Sinod, numit Stoglav (al celor 100 de capitole), ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse simt nevoia să traseze cel de-al treilea principiu fundamental al iconografiei creștine: formarea pictorului bisericesc în cadrul unei tradiții anterioare. Pictura bisericească devine, așadar, rodul unei creativități care trebuie să se încadreze într-o istorie anterioară plină de sfințenie, nu efectul direct al talentului individual care nu respectă nici un fel de limite. „Acelora care zugrăvesc icoane fără să fi învățat, la întâmplare, fără pricepere și nu după model […] se cuvine să le prescriem să învețe de la meșteri. Și cel care, prin harul lui Dumnezeu, va începe să picteze după chip și asemănare, acela să picteze, iar căruia nu-i va da Dumnezeu acest dar, acela să înceteze a mai face acea lucrare, pentru ca numele lui Dumnezeu să nu fie hulit din pricina unor astfel de picturi […]. Și așa arhiepiscopul împreună cu episcopul s-au dus prin toate cetățile și orașele și mănăstirile ca să-i cerceteze pe meșterii de icoane și toate lucrările acestora să le vadă […]. Iar arhiepiscopul și episcopii îi supraveghează pe acei zugravi cărora li s-a poruncit şsă supravegheze pe alțiiţ și vor păzi această lucrare cu multă atenție” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, trad. Elena Derevici, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2005, pp. 73-74). Ca o concluzie a materialului de față, putem spune că iconografia ortodoxă este caracterizată de trei trăsături fundamentale: accentul asupra unicității persoanei, redarea eficientă a relației cu Dumnezeu concretizată prin minuni și încadrarea pictorului bisericesc într-o tradiție anterioară pecetluită de sfințenie. Așa cum vom observa din materialele ulterioare, în Occident, cel puțin, toate cele trei aspecte esențiale au fost nu doar încălcate, ci și distorsionate, fapt care explică extrem de clar diferențierea uriașă din trecut între realismul renascentist și iconografia bizantină, pe de o parte, și multitudinea de stiluri ale picturii bisericești occidentale din prezent și unicitatea sau tinderea către un stil unic în reprezentările bisericești ortodoxe.