Slăvirea lui Dumnezeu prin cântare

Cântarea liturgică și cea folosită în rugăciunea individuală cuprind, majoritar, imnuri de slăvire a lui Dumnezeu. Dacă nu-L lăudăm pe Dumnezeu înseamnă că fie nu-L cunoaștem, fie ne este indiferentă prezența Sa sau, mai rău, chiar ne împotrivim fățiș lucrării Lui. Însă omul credincios nu uită niciodată să cânte laude lui Dumnezeu, fapt confirmat și de Psaltire.

Fie că vorbim de cântarea liturgică sau de cea utilizată atunci când ne rugăm acasă, singuri sau împreună cu familia, nu putem spune că nu reprezintă în sine un preafrumos dar dumnezeiesc.

Cântarea - o binecuvântare dumnezeiască

Așa cum ne mărturisește Psalmistul: „Lăudați pe Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea” (Psalmi 146, 1). Nu doar oamenii, ci și îngerii cântă, slavoslovind neîncetat înaintea lui Dumnezeu cu bucurie și recunoștință pentru toate binefacerile primite și negrăita Lui slavă. Un asemenea dar, însă, nu poate fi nici păstrat, nici desăvârșit fără să fie primit și lucrat din inimă. De aceea, Psaltirea ne spune: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi și voi lăuda slava Ta” (Psalmi 56, 10). Fără o inimă curată și o gândire frumoasă, cântarea nu ar avea nici un fel de profunzime, ar fi doar un imn potrivit rostit însă de buze necurate.

De asemenea, cântarea reprezintă și un medicament pentru sufletul nostru în fața tuturor mâhnirilor și necazurilor, a nepu­tințelor care ne covârșesc în repetate rânduri viața. „Ca slava mea să-ți cânte Ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda!” (Psalmi 29, 12). Nu este deloc simplu să înfruntăm încercările din viața de zi cu zi, iar cântarea este un remediu pe cât de simplu, pe atât de eficient, cu atât mai mult cea dedicată laudei lui Dumnezeu, care ne și sfințește viața, nu doar o ameliorează. În alt loc suntem învățați astfel: „Dumnezeule, cântare nouă Îți voi cânta ție; în psaltire cu zece strune Îți voi cânta Ție, Celui ce dai mântuire împăraților, Celui ce izbă­vești pe David, robul Tău, din robia cea cumplită” (Psalmi 143, 9-10). „Robia cea cumplită” men­ționată aici este reprezentată, fără îndoială, de atacul nimicitor al gândurilor necurate, de emo­țiile negative, de propriile noastre alegeri și fapte păcătoase care ne apasă asemenea unor lanțuri nevăzute. În aceste condiții, nu avem cum să simțim o cât de mică eliberare până ce nu reușim să ne rugăm, slăvindu-L pe Dumnezeu prin cântarea și rugăciunea duhovnicească.

Cântarea liturgică și cântarea duhovnicească individuală

Când Psalmistul ne spune: „Înconjurat-am și am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă. Îl voi lăuda și voi cânta Domnului” (Psalmi 26, 11), realizăm că această frază are un dublu înțeles. Pe de o par­te, ni se vorbește despre sfântul lăcaș al lui Dum­nezeu în care ne închinăm și ne rugăm, fiind vorba despre biserică. Pe de altă parte, un alt lo­caș în care Hristos sălăș­luiește încă de la momen­tul Botezului nostru este propria noastră inimă. Așadar, Îl lăudăm și Îi cântăm lui Dumnezeu în biserică, participând la slujbele liturgice, dar, în egală măsură, suntem datori să intensificăm acest fapt și în viața noastră individuală, la rugăciunile de dimineață și de seară și în toate momentele zilei în care avem prilejul și bucuria de a rosti o rugăciune, fie ea însoțită de cântare sau nu.

Cântarea duhovnicească nu trebuie să ne părăsească în afara bisericii, ci să avem tot timpul dorința de a ne ruga și a cânta în inimile noastre slăvind pe Dumnezeu, precum ne îndeamnă Psaltirea: „Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare și-L voi preamări pe El cu laudă” (Psalmi 68, 34). Fiecare moment al vieții poate fi un prilej de slăvire a lui Dumnezeu, iar acest fapt este confirmat de experiența duhovnicească exprimată de Psalmistul iscusit: „Lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi” (Psalmi 145, 2). Întreaga noastră viață trebuie să fie o laudă, întreaga noastră viață se poate traduce într-un imn de slăvire a lui Dumnezeu.

Inspirația divină a imnurilor bisericești

Cu siguranță, nu doar cântările bisericești translatate din Psaltire sau utilizând această carte scripturistică drept inspirație sunt inspirate de harul dumnezeiesc, ci și celelalte imnuri liturgice pe care le folosim în cultul Bisericii. Acest fapt este confirmat de Psalmist care ne spune: „Și a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru” (Psalmi 39, 4). Cine a pus în gura lui cântare de laudă pentru Dumnezeu, dacă nu chiar harul Duhului Sfânt, care ne înfrumusețează toată viața și ne dă bucuria duhovnicească a creației? Această inspirație divină care a lucrat nu doar prin „autorii” Psaltirii, ci și prin marii imnografi și cântăreți de seamă ai Bisericii constituie un dar dumnezeiesc făcut întregii omenirii.

Nu doar creatorii cântărilor bisericești se bucură de ceea ce au primit prin inspirația dumnezeiască, ci și toți cei care ascultă aceste creații deosebite ale lor, atât de profunde și puternice în a liniști și înălța sufletele noastre necăjite și împătimite, tocmai pentru că s-au născut nu doar din priceperea omenească, ci și din focul iubirii dumnezeiești pentru oameni. Caracterul inspirat al imnurilor liturgice este mărturisit și de Psaltire: „Că eu voi lăuda cu instrumente de cântare adevărul Tău, Dumnezeule, cânta-voi ție din alăută, Sfântul lui Israel. Bucu­ra-se-vor buzele mele când voi cânta ție și sufletul meu pe care l-ai mântuit” (Psalmi 70, 25-26).

O cântare inspirată naște bucurie în inimile noastre, ne dăru­iește, cu adevărat, puterea de a ne veseli de Dumnezeu, de imensa Lui purtare de grijă, de dragostea Lui pentru noi, de nemărginita Lui jertfă pentru sufletele noastre. Bucuria naște și recunoștința pentru lucrarea Lui de mântuire pe care a împlinit-o cu sârguință pentru fiecare dintre noi. Și atunci, ajuns pe culmile acestea ale înăl­țării smerite sufletești, omul cu­noaș­te atât mila, cât și adevărul lui Dumnezeu. Simte în inima lui lucrarea milostivirii dumne­zeiești și, totodată, se bucură de cunoaș­terea tot mai deplină a poruncilor dumnezeiești, a Adevărului ca Persoană, împărtășindu-se „mai adevărat” de Hristos, Lumina lumii. „Bine este a lăuda pe Domnul și a cânta numele Tău, Prea­înalte, a vesti dimineața mila Ta și adevărul Tău în toată noaptea, în psaltire cu zece strune, cu cântece din alăută. Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale și întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Psalmi 91, 1-4). Acest ultim pasaj care a fost preluat în timp, devenind una dintre rugăciunile de la sfârșitul Utreniei, ne dezvăluie atât bucuria și veselia care se nasc din cântarea duhovnicească, cât și, mai ales, împlinirea de a fi trăit lucrarea milostivirii lui Dumnezeu și cunoașterea adevărului Lui.