Slujire cu răbdare într-o parohie săracă

În urmă cu aproape 8 ani a fost numit preot paroh pe seama Bisericii „Sfânta Treime“ din satul Bobeşti, comuna Glina, Ilfov. Deşi tânăr, părintele Mihai Miron nu s-a retras din faţa greutăţilor, întâmpinate mai ales în primii ani de pastoraţie. A rămas dedicat misiunii sale de preot. Răbdător, s-a implicat într-un proces dificil de înnoire a sfântului locaş şi, cu mult tact, a cultivat dragostea şi ataşamentul localnicilor faţă de biserică.

Satul Bobeşti este amplasat nu departe de groapa de gunoi Glina, de la periferia Bucureştiului. În proporţie de 70 la sută, locuitorii sunt de etnie romă, iar restul sunt români. Trăiesc laolaltă de sute de ani - încă de pe vremea când erau argaţi pe moşiile boiereşti aflate în zonă -, ceea ce i-a determinat pe unii dintre ei să întemeieze familii mixte. Din păcate, cei mai mulţi îşi câştigă foarte greu existenţa şi asta se vede în aspectul caselor. Cei mai necăjiţi muncesc pe groapa de gunoi şi trăiesc de pe o zi pe alta. Cei mai înstăriţi sunt lăutarii satului, ale căror case rivalizează cu cele ale bogătaşilor de oriunde din ţară. Din cauza sărăciei, rata abandonului şcolar este foarte mare.

În asemenea condiţii, părintele paroh Mihai Miron a fost ales să împlinească misiunea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Dar oricât de frumoase ar fi vorbele, ele nu pot sătura gura unui flămând. Şi mai ales a unui copil. Aceasta să fie oare explicaţia faptului că ori de câte ori vine la biserică, preotul îşi încarcă plasele cu pâine şi dulciuri?

Părintele Mihai a înţeles suferinţa acestor oameni. Pentru că i-a iubit din prima zi, nu a mai plecat de lângă ei şi s-a străduit să le facă viaţa mai frumoasă. A început prin a-i asculta şi a le mângâia sufletele. Pe unii i-a ajutat şi financiar şi continuă să o facă. Apoi, convins că enoriaşii săi nu sunt cu nimic mai prejos decât cei de la oraş, spre exemplu, s-a străduit să le ofere o biserică frumoasă ca o floare. Cu mari eforturi, a reuşit să transforme locaşul de rugăciune din Bobeşti într-un spaţiu luminos şi curat, în care şi bogatul, şi săracul să fie acceptat.

„Dacă îmi doresc ceva, este ca aici să fie ca în Bucureşti, astfel încât aceşti oameni să nu simtă că sunt mai amărâţi sau că sunt mai prejos şi astfel să le crească respectul de sine, încrederea în ei. Nu este vorba doar de a înfrumuseţa o biserică, ci de a le oferi oamenilor bucuria că au un sfânt locaş deosebit, la care au contribuit în mare măsură, indiferent cât de săracă este parohia“, spune preotul Mihai Miron.

Dacă în primele două luni de zile de la venirea sa, nu erau mai mulţi de cinci oameni în biserică, astăzi, sfântul locaş este neîncăpător. Vin mulţi copii, iar din Altar, alături de părintele, nu li-psesc patru, cinci băieţi, profund ataşaţi de valorile Ortodoxiei.

Preotul Mihai Miron mărturiseşte că a clădit şi zidurile, şi comunitatea, şi trăinicia credinţei oamenilor pe rugăciune. Mai exact, pe rugăciunea oamenilor pe care Dumnezeu i-a ales să-i fie în preajmă, suflete cu viaţă aleasă, sfântă. Între aceştia, părintele Mihai aminteşte de tanti Petria, o vârstnică din Bobeşti, care i-a marcat în cel mai profund şi frumos mod cu putinţă primii ani de preoţie şi cu ale cărei rugăciuni, din cer, este alături de familia bisericii.

În ceea ce priveşte specificul pastoraţiei, parohul consideră că nu este cu nimic diferită faţă de alte comunităţi, chiar dacă are de-a face cu o majoritate de etnie romă. „Dacă vorbesc despre un specific pastoral al unei anumite categorii, deja fac un anumit tip de discriminare. Din punctul meu de vedere, nu este nimic deosebit. Sunt doar anumite condiţii ce ţin de cultură, de acces la educaţie, de sărăcie etc. În rest, aş face exact aceleaşi lucruri, la fel, oriunde în altă parte. Locul acesta îmi păstrează o calitate la care ţin foarte mult: aici nu mă pot comporta ca un stăpân pe moşie. Spre exemplu, la hramuri, eu nu pot sta la masă să mănânc, dacă nu-i servesc eu pe oameni, altfel nu simt că e sărbătoare. E drept, în anumite momente, trebuie să dau dovadă de mai multă toleranţă, de mai multă înţelegere şi de mai multă răbdare“, vorbeşte părintele paroh.

Bogdan Cosmin Dumitrache vine de la vârsta de trei ani la biserica din satul natal. Aici a deprins rugăciunea şi dragostea pentru cele sfinte. De altfel, toţi ai casei, părinţii şi fratele său, sunt apropiaţi de acest sfânt locaş şi ajută fiecare după putere şi pricepere la buna sa funcţionare administrativă şi duhovnicească. „Mama este responsabilă cu pangarul, tata ajută şi el la treburile bisericii, iar fratele meu, Alexandru, este dascăl. Din păcate, vin tot mai rar aici, deoarece sunt elev în ultimul an la Seminarul Teologic din Giurgiu şi am îndatoriri ca paraclisier şi cântăreţ la catedrala din oraş. Bisericuţa aceasta mi-a marcat copilăria şi, datorită sfintelor slujbe la care am venit de mic, am început să deschid ochii şi să înţeleg ce înseamnă credinţa. Părintele Mihai m-a îndrumat foarte mult pe această cale şi mă susţine în continuare, necondiţionat“, explică tânărul seminarist.

Un sfânt locaş vechi de sute de ani

Cu toate că documentele istorice indică existenţa bisericii cu mult înainte de anul 1825, totuşi locaşul de rugăciune din satul Bobeşti nu a fost clasat ca monument istoric, după cum ne relatează părintele paroh. De altfel, în partea estică a localităţii au fost descoperite urme de aşezări umane extrem de vechi, datând încă din epoca de piatră. Într-un hrisov din 7 decembrie 1612, domnitorul Radu Mihnea al Ţării Româneşti vorbeşte de „paharnicul Turturea“, slujitorul voievodului Mihai Viteazul care a luat capul acestuia şi l-a îngropat la Mănăstirea Dealu, în Târgovişte. Acest paharnic era nepotul banilor Drăgan şi Petru, din Glina. Mergând pe firul istoriei, aflăm că domnitorul Mihai Viteazul a dăruit moşia Glina portarului său, Andronache, care ajunge, după o vreme, în posesia Mănăstirii Radu Vodă, din Bucureşti. Mai mult, pe moşia din Glina aveau drepturi şi vornicul Cernica, slujitor al lui Radu Şerban, precum şi jupâniţa Dobra, fiica domnitorului Mircea Ciobanu. În perioada secolelor XVIII-XIX, mare parte a moşiilor Glina şi Bobeşti au intrat în posesia familiei Bălăceanu, care a jucat un rol important în istoria Ţării Româneşti. Potrivit pisaniei de piatră, în anul 1825, credinciosul ban Constantin Bălăceanu împreună cu fiii şi cu fratele său, Grigorie Bălăceanu, au ridicat biserica din satul Bobeşti. În 1974 şi 1975, în timpul păstoririi Patriarhului Justinian, biserica a avut parte de îmbunătăţiri care se impuneau a fi realizate, prin străduinţa părintelui Laurenţiu Berbescu. În trecerea anilor, s-au remarcat ca slujitori ai acestui sfânt locaş părintele Mihai Voicescu, părintele Valentin, părintele Constantin Ciobanu. Odată cu venirea părintelui Mihai Miron, în vara anului 2007, Biserica „Sfânta Treime“ a început să capete o strălucire aparte, prin lucrările de consolidare, restaurare şi reamenajare ale construcţiei, dar şi o însufleţire umană, marcată mai ales de prezenţa copiilor.