Slujirea aproapelui prin condei

Slujirea aproapelui de către un preot îmbracă și alte forme pe lângă cea liturgică. În toate cazurile însă, slujirea adevărată este iubire în acțiune și aduce bucuria harului lui Dumnezeu. Am cunoscut recent un părinte care își slujește pilduitor aproapele, atât la Altar, filantropic și social, dar și cu... poezia! Căci poezia, așa cum spune sfinția sa, este un alt mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Vorbim despre părintele Ion Oprea, parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, din Parohia Măgurele 2, Protoieria Vălenii de Munte.

Omul prezentului se îndepărtează din ce în ce mai dramatic de Dumnezeu, umplându-și existența cu fantasmele egocentrismului, valorile răsturnate nu-i mai asigură securitatea, timpul pare a-i strivi ființa și nimic din ceea ce ar trebui să-l mulțumească nu mai funcțio­nează. Aleargă năucit într-o competiție a absurdului, hrănit cu chimicale, îndopat cu imaginea falsă a unui succes propagat agresiv, visând, sperând iluzoriu la o liniște și un confort pe care nu le va dobândi astfel niciodată. În această haotică stare a vremurilor, un preot de țară se „în­căpățânează” să-și salveze eno­riașii, mai ales pe cei tineri, oferindu-le prin slujirea sa la Altar și prin cea cu condeiul pacea sufletească de care au nevoie și rămânerea în rânduiala firească a lucrurilor, așa cum au fost ele zidite de Creator.

Centrul social parohial

La o primă vedere, nici biserica, nici cimitirul care o înconjoară, nimic nu pare a spune mai multe despre vrednicia slujitorului lor, decât alte parohii îngrijite și bine păstorite de prin satele prahovene prin care tocmai trecuserăm. Abia când l-am cunoscut pe părintele Ion Oprea, parohul Parohiei Măgurele 2, din Protoieria Vălenii de Munte, Arhiepiscopia Bucureștilor, și când am aflat de la sfinția sa că în călătoria credincioșilor către Împărăția lui Dumnezeu slujirea aproapelui, în formele ei cele mai diverse, transformă interiorul omului și aduce asupra lui bucuria harului lui Dumnezeu, am înțeles de ce aici totul - filantropia, asistența socială a bătrânilor, grija pentru copii - se numește... poezie!
În această parohie funcțio­nează un centru social care cuprinde o sală cu 200 de locuri (cărora li se adaugă alte 200 la exterior), casa parohială, biblioteca parohială, cu aproximativ 5.000 de volume, centrul de creație literară și centrul de pictură. Ultimul funcționează mai ales pe perioada de vară, când sunt copiii în vacanță. Aici, maica Nifona de la Mănăstirea Zamfira și un pictor specializat în pictura pe lemn, director la o casă de copii din Plopeni, le predau, voluntar, copiilor tehnicile picturale.

Grija pentru bătrâni

„Sala mare a centrului are ca destinație, în primul rând, organizarea parastaselor. Apoi, aici, periodic, oferim mese gratuite pentru bătrâni și organizăm hramurile parohiale, la care participă sute de persoane. Și tot aici colectăm alimente, medicamente și alte produse oferite de credin­cioșii din parohie, pe care, de patru ori pe an, le distribuim bătrânilor din căminele de la Bol­dești. Acolo există două asemenea așezăminte, unul de stat și unul particular, în care sunt asistate circa 150 de persoane. Asemenea produse oferim și bătrânilor netransportabili din sat, aflați la domiciliile lor”, ne măr­turisește părintele Ion Oprea.

Sfinția sa acordă o atenție deosebită copiilor din parohie, care, în fiecare vineri, după Acatist, participă la lecțiile de cateheză, repetă cântecele pentru corul bisericii, socializează într-un mod luminos și benefic cu părintele și cu invitații la acțiunile lor. O atenție specială o acordă părintele copiilor ai căror părinți au decedat sau sunt plecați la muncă în străinătate. Și aceștia nu sunt puțini. Este vorba de 100-150 de cazuri, multe, raportate la cele 470 de familii pe care le are parohia. „Aceasta este problema cea mai gravă cu care ne confruntăm”, mărturisește părintele paroh.

„Tricântările” părintelui Oprea

Am discutat apoi despre cealaltă formă de slujire, prin care părintele Oprea se dăruiește pe sine aproapelui: slujirea prin poezie, despre care un alt preot, slujitor și cu condeiul, Mihalache Tudorică, de la Craiova, spune: „Poezia este o stare de graţie. Când scrii în limba neamului tău trebuie să te speli în gură şi pe mâini, n-ai voie să te atingi de ea pătat. Din momentul în care în limba română a coborât Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că în limba română te mântuieşti”.

„Scrisul este pentru mine o pasiune mai veche. A pornit de la profesorul meu din facultate, Mihai Rădulescu, fost deținut politic. Dânsul ne spunea: #În parohie, dacă veți reuși să adunați colinde, cântece uitate, tradiții, să le consemnați sau să scrieți voi despre ele. Asta vă va deschide o altă cale de slujire$. Și am găsit în parohie un poet țăran, o doamnă care scrie și dânsa. M-am gândit atunci să ne unim într-un cenaclu, împreună cu copiii talentați din centrul nostru de creație literară. Eu scriu, în mod deosebit, poezie religioasă. Am numit poeziile mele #Tricântări$, pentru că fiecare din ele are trei strofe. Am 12 volume încheiate, dar publicate numai trei. Îmi doresc ca împreună cu copiii să publicăm câte un volum comun de fiecare dată când el se va naște. Și tot ei să realizeze grafica lor”, ne spune părintele Oprea.
L-am întrebat apoi ce este poezia. „O altă formă de comunicare cu Dumnezeu”, mi-a răspuns. „Un fel de creație care îți inundă sufletul cu multă credință. Prin poezie, te descoperi într-o altă dimensiune a existenței tale, și poate aceeași descoperire o fac și cei care le citesc. Scriind poezie, încerci satisfacția că lași în urmă ceva. Eu nu scriu pentru a mă afirma, ci dintr-o simplă și mare plăcere. Tot ce scriu ofer gratuit, și așa voi face cu toate volumele pe care le voi mai tipări. Din perspectivă creștină, eu cred că poezia este și un mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este poezie. Viața dăruită de El este poezie, dacă știi să ți-o faci poezie. Dacă nu, ți-o complici. Până și moartea este poezie, una chiar frumoasă, dacă știi să mori râzând. Și orizontul este poezie. Și o parte a creației este poezie”, mărtu­risește părintele Oprea.

Înainte de a ne despărți, i-am cerut să definească timpul nostru în câteva versuri și iată ce a ieșit: „A iubi, înseamnă tot./ E rețeta cea mai bună/ Ce creează lumi de vis/ Dintr-o viață anonimă./ Își iubește mama pruncul,/ Se iubesc între ei frații,/ Prin iubire-ți crești copiii,/ Cu iubire-ți cinstești morții./ Nici o dragoste pe lume însă nu este deplină,/ Ca iubirea de Hristos. Ea e dragostea lumină”.