Slujirea preotului în sprijinul celor aflați în suferința cauzată de boală

Istoria bisericească ne dovedește că pastorația realizată de preoţii Bisericii pentru sănătatea păstoriţilor a fost întotdeauna o prioritate în activitatea pastorală. Urmaşii Sfinţilor Apostoli au continuat să împlinească porunca dată de Mântuitorul Iisus Hristos acestora, cu privire la vindecarea bolnavilor. Porunca nu viza doar pe cei bolnavi sufleteşte, ci şi pe cei bolnavi trupeşte. Biserica a înţeles că această vindecare nu cerea doar rugăciune, ci şi o aplecare cu dragoste şi compasiune asupra celor suferinzi. Bolnavii care erau săraci şi abandonaţi de familii şi societate aveau nevoie de adăpost, tratament şi compasiune.

În lumea păgână nu existau decât case de bolnavi pentru soldaţi şi pentru sclavi. Statul avea interesul ca soldaţii să fie sănătoşi pentru apărarea şi cuceririle sale, iar stăpânii de sclavi nu puteau exploata în mod eficient decât nişte oameni sănătoşi. În ambele cazuri nu putea fi vorba de iubire de oameni, ci doar de interes.

Biserica este prima care a propovăduit şi înfăptuit îngrijirea bolnavilor ca oameni, indiferent de credinţa, neamul sau condiția lor socială, în aşezăminte destinate doar acestui înalt scop umanitar. Această învăţătură izvorăşte din Sfânta Evanghelie şi Sfânta Liturghie, pilonii principali ai edificiului Bisericii lui Hristos. În Evanghelia Sa, Mântuitorul se identifică cu fiecare om aflat în suferinţă, iar în Sfânta Liturghie actualizează jertfa Sa de pe Golgota, prin care a răscumpărat tot neamul omenesc din robia păcatului şi a morţii.

În istoria filantropiei creştine, despre spital, ca instituţie de binefacere, se poate vorbi începând cu Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop în Cezareea Capadociei, acum mai bine de 16 veacuri. În cadrul centrului de caritate înfiinţat de el, pe lângă un azil pentru bătrâni, case pentru primirea călătorilor, orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii abandonaţi, existau şi un spital şi o leprozerie. Toate acestea aveau în mijloc o biserică unde se săvârşea Sfânta Liturghie. Luând numele de „Vasiliada”, după întemeietorul său, acest ansamblu de binefacere va constitui punctul de plecare şi modelul ideal de organizare pentru întreaga activitate de caritate şi asistenţă socială a lumii creştine.

Sinaxarul Bisericii noastre este presărat cu sfinţi doctori fără de arginţi care continuă şi după ce au trecut pragul vieţii pământești să tămăduiască pe oameni. Acestora li se adaugă sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni prin care harul Duhului Sfânt lucrează continuu tămăduiri asupra celor care se apropie de ele cu credinţă. Ca o încoronare a tuturor mijloacelor tămăduitoare avem Sfânta Împăr­tășanie, pentru care ne rugăm să ne fie nu numai spre sănătatea sufletului, ci şi a trupului.

Importanţa preotului de spital, pe lângă cea a medicului

Biserica noastră, moșteni­toarea spiritualității şi activității caritabile bizantine, s-a ocupat întotdeauna de cei bolnavi. Ca preot de spital, am posibilitatea să observ evoluţia tratamentului bolnavilor, să le spun că este bine că au venit la medic, că medicul care se ocupă de ei este cel mai potrivit, să îi ajut să înţeleagă de ce au ajuns la afecţiunea pe care o au şi ce ar trebui să facă pe viitor ca boala, care va fi tratată, să nu mai recidiveze.

Dacă tratarea fizică este preluată în spital de medic, preotului de spital îi rămâne să se ocupe mai mult de viaţa spirituală a pacienţilor, deveniţi, pentru o scurtă perioadă de timp, nişte „enoriaşi ambulanţi” ai capelei complexului medical. Noi lucrăm cu niște enoriași gata formați sau „defor­mați” în parohiile din care provin. Fiind institut național, spitalul la care sunt preot mă pune des în situaţia de a lucra cu oameni din toate colţurile ţării. Enoriaşul devenit pacient are de cele mai multe ori aceeaşi atitudine faţă de Biserică şi slujitorii ei, pe care o avea când era acasă sănătos. „Convertirile” care se întâmplă pe patul de suferinţă sunt, din păcate, cazuri excepţionale. Dacă bolnavul mergea înainte la biserică, el caută şi acum capela spitalului, dacă se spovedea şi se împărtășea înainte, caută şi cât stă internat să facă acest lucru. Cei mai mulţi au impresia că Taina Sfântului Maslu şi Sfânta Împărtăşanie trebuie administrate doar celor care „sunt pe ducă”. Dacă unii dintre ei au această concepţie de zeci de ani este foarte greu, dacă nu imposibil, să le schimbi mentalitatea în scurta perioadă în care ei sunt internaţi. Observăm la un număr însemnat de pacienţi, membri ai Bisericii noastre, o mare carenţă în ceea ce priveşte catehizarea şi legătura vie cu Biserica şi cu slujitorii ei.

În spital, un rol important în îndrumarea pacienţilor către capela şi preotul spitalului ar putea să-l aibă medicii. Pentru ca ei să facă acest mic efort este nevoie de puţină credinţă şi de conştientizarea faptului că pacienţii lor sunt persoane.

Pacienţii nu trebuie să simtă lipsa preotului lor paroh

Ca preot de spital am de-a face cu păstoriţi care au deja un păstor şi care, internați fiind, sunt sub tratament. Pentru scurta sau uneori lunga perioadă în care ei sunt internaţi, eu trebuie să fac în aşa fel încât ei să nu simtă lipsa preotului paroh. În momentul în care un enoriaş din parohie se internează în spital, se realizează o distanţare fizică a acestuia faţă de familie, preot şi comunitatea bisericească din care face parte. De cele mai multe ori, această distanțare aduce un plus de suferinţă la cea pe care o aduce boala. Uneori, abandonul este mai greu de suportat decât boala în sine, după cum vedem din episodul vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15).

Este adevărat că, pentru o perioadă, cel internat în spital este scutit de celelalte obligații legate de familie şi de serviciu, în timp ce ceilalţi membri ai familiei, preotul şi comunitatea nu trebuie să-şi neglijeze obligațiile. Totuşi, nu trebuie să trecem cu vederea sensibilitatea deosebită a bolnavului în această perioadă. O vizită de câteva minute, câteva cuvinte de mângâiere şi încurajare, câteva alimente sau chiar un banal telefon sunt pentru omul aflat pe patul spitalului darul cel mai de preț. Totul este ca acela internat în spital să vadă că nu este singur, că nu a fost uitat.

Preoţii, conștienți de sensibilitatea şi receptivitatea enoriaşilor lor aflaţi pe patul de suferință, ar trebui să fie mult mai atenţi cu aceştia. Dacă spitalul în care este internat enoriaşul nu este în apropierea bisericii şi preotul paroh nu-l poate vizita, totuşi îl poate contacta telefonic şi-l poate îndruma să ia legătura cu preotul spitalului în care s-a internat. Totodată, preotul de parohie poate lua legătura fie direct, fie prin telefon cu preotul de spital pentru a discuta în legătură cu enoriaşul pacient. Deşi aceste cazuri sunt rarisime, ele au un impact extraordinar asupra bolnavilor.

Totul este ca preotul de parohie să ştie că există la ora actuală în fiecare spital din această ţară un preot de caritate care poate să-i continue şi să-i completeze slujirea în sprijinul celor bolnavi. Între preotul de parohie şi cel de spital nu există sau nu ar trebui să existe nici un fel de tensiune, deoarece activităţile lor nu se exclud, ci, dimpotrivă, se completează una pe alta.

În concluzie, aş propune câteva soluţii pentru a facilita relaţia dintre preoţii de parohie, preoţii de spital şi pacienţi: a) realizarea unui site, uşor de accesat, cu toţi preoţii de spital din ţară şi cu datele lor de contact; b) rugăciunea personală a preotului şi îndemn la rugăciune adresat celui bolnav, membrilor familiei şi comunității; c) recomandarea de a consulta medicul de familie şi medicul specialist.