Smerenia şi rugăciunea tipografului bisericesc

Iconarii şi imnografii au avut dintotdeauna conştiinţa că ostenitorul care se dedică acestor îndeletniciri artistice are o chemare specială şi că lucrarea lui nu se fructifică numai prin talent şi multă muncă, ci prin plinirea harului divin. Familiaritatea cu taina mântuirii în Hristos, prin icoană sau psalmodie, nu poate fi concepută fără vieţuire ascetică, rugăciune şi binecuvântare.

După o veche rânduială, descrisă de Dionisie de Furna, intrarea în breasla iconarilor se făcea, după o pregătire preliminară, printr‑o rugăciune specială după Vecernia Sfintelor Paşti, în prezenţa membrilor mai vechi ai bres­lei. Se cerea ocrotirea Domnului asupra noului învățăcel. Ucenicul se închina el însuși la icoane, iar după rugăciunile începătoare, Troparul Schimbării la Față și un fragment din Paraclisul Maicii Domnului, se citea asupra lui o rugăciune către Mântuitorul Hristos, în care se cere: „… Însuţi, Stăpâne, Dumnezeule al tuturor, luminează, înţelepţeşte sufletul, inima şi cugetul robului tău… şi mâinile lui le îndreptează fără de prihană şi prea bine a zugrăvi chipul asemănării Tale şi al Preacuratei Maicii Tale şi al tuturor Sfinţilor Tăi întru a Ta slavă și întru strălucirea și înfrumusețarea sfintei Tale biserici și spre iertarea păcatelor celor ce cu cinstire cuviincioasă le aduc acestora închinăciune și cu bună cucernicie le sărută...” Şi acest început prin rugăciune marca toată viaţa şi lucrarea iconarului, ca o slujire binecuvântată care aduce roade pentru toţi cei pentru care opera zugravului va fi loc de întâlnire în Duhul.

Şcolile de caligrafi şi miniaturişti din mănăstiri au asigurat veacuri de‑a rândul transmiterea textelor Sfintei Scripturi, a cărţilor de slujire şi de învăţătură creştină. Meşteşugul inventat de Gutenberg la mijlocul veacului al XV‑lea în vestul european a ajuns după câteva decenii în lumea ortodoxă şi a fost imediat adoptat în lucrarea de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu şi la multiplicarea cărţilor de slujbe. Oricât de puternică era tradiţia manuscriselor sacre, tiparul şi‑a câştigat repede locul în rucodelia monastică. Primii tipografi au fost vieţuitori din mănăstiri, urmaşii copiştilor de odinioară. Noul meşteşug presupunea inteligenţă şi simţ artistic, însă, totodată, şi o stare spirituală conformă cu conţinutul transmis către cititori. Meşterii tiparului purtau în minţile şi în inimile lor responsabilitatea demnităţii la care au fost chemaţi. Această slujire mare şi sfântă se cerea făcută cu smerenie, cu asumarea eventualelor greşeli, strecurate în text fără de voie, şi în stare de rugăciune. Aşa scrie la finalul lucrării sale tipograful de la Bălgrad, în 1648: „Socoteaşte, cetitoriule, în această carte, pentru că n‑au scrisă înger din ceriu, ce au scris mână păcătoasă, den ţărână făcută. Iară ce am putut priceape că să va sminti şi să va împiedica cu mintea această carte, în vro soroacă sau în vreun cuvânt sau în vro slovă greşită” (Noul Testament, Alba Iulia, 1648‑1698, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998, p. 596).

În același veac de aur pentru tiparul românesc, ostenitorii la Biblia de la București din 1688 aveau, la finalul monumentalei cărți, cuvinte de smerenie și rugăciune faţă de toți cei care se vor hrăni duhovnicește cu înțelep­ciunea slovelor pe care le‑au izvodit de sub teascurile tiparniței: „Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilință te rugăm, citind pre această sfântă și dumnezeiască carte, unde vei afla niscaiva lunecături în lucrul acesta al nostru, să nu bleastemi, ce, ca un bun și cu bună inimă, îndireptează, și nu ne pune întru ponos, ce iartă, că și noi suntem oameni, asemenea pătimași, ținuți de slaba fire, carea nu lasă nici pre un om a rămânea fără greșeală. Că precum am aflat în izvod, așa am dat și în tipariu. Ce te rugăm, iartă, ca și tu să dobândești iertăciune de la preaputernicul Dumnezău, al căruia dar și milă și noi îl rugăm să fie cu tine pururea”. (Biblia 1688, II, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2002, p. 1309).

În „Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților”, Sf. Ierarh Martir Ivireanul reglementează recompensa muncii meșterilor tipografi (3 taleri pe coală și 10 cărți), dar este foarte ferm atunci când vorbește despre disciplina şi buna rânduială a mește­șugului: „Însă să nu îndrăznească tipograful să tipărească vreo carte împotriva bisericii și a legii noastre măcar de i‑ar da pe coală 100 de galbeni de aur. Iar de va călca porunca să fie al anathemii. Și de să va înțelege că au făcut una ca aceasta, să se dea de știre domnului să‑l pedepsească cum va ști mai rău” (Sf. Antim Ivireanul, Scrieri, Basilica, Bucureşti, 2016, p. 157). Cu aceeași hotărâre, sfântul ierarh, el însuși iscusit meșter tipograf, poruncește cunoscătorilor acestui meșteșug să nu îngroape talantul, ci să‑și facă ucenici, astfel încât meseria să se transmită din generație în generație. El scria în același legământ testamentar: „Las cu blestem și aceasta să aibă datorie tipograful să învețe meșterșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meșterșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților, pentru folosul țărâi și pentru ajutorul casei” (Ibidem, p. 158).

Din aceeași perioadă a „Didahiilor”, găsim într‑un final de carte o „Rugăciune a ostenitorului”, prin care smeritul ieromonah Iosif Gorodețki aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru bucuria de a fi primit marea demnitate de tipograf: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unule Născut, fără de început, de la Tatăl, Tu, zicând cu preacuratele Tale buze: «Fără de Mine nu puteți face nimic», Doamne, Dumnezeul meu, având cre­dința mai presus de mine, în inima mea, prin Tine spune, cad la bunătatea Ta, am nădejde că m‑ai învrednicit pe mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău, ca această carte, Sfânta Liturghie, să o încep și să o sfârșesc. Slăvit să fie Unul Dumnezeu, mărit în Sfânta Treime, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin” („Învățătura sântă. Adecă a Sântei și Dumnezeieștii Liturghii: tâlcuire de pe limba grecească pe limba rumânească de Ieremia Cacavela dascal”, Iași, 1697, text citat după ediția de la Cozia din anul 1998).

În cei peste 500 de ani de istorie a tiparului pe pământ românesc, s‑au schimbat multe în lume. Evoluţia tehnologiilor de imprimare, industrializarea producţiei de hârtie şi cerneluri tipografice, dezvoltarea tehnicilor fotografice, de descompunere şi recompunere a culorilor au condus la realizări poligrafice de mare calitate şi la o largă diversitate a publicaţiilor tipărite. În zilele noastre, industria tipografică este prezentă pe toate meridianele lumii şi în toate domeniile de activitate, cu tiraje variabile, de la enciclopedii grandioase până la pliantele publicitare care anunţă un eveniment sau promovează un nou produs. Ponderea tipăriturilor religioase în volumul total al producţiei tipografice anuale nu depăşeşte un procent, iar profesiile din domeniu sunt deservite, în cea mai mare parte, de personal laic.

Complexitatea activităţilor dintr‑o tipografie bisericească din zilele noastre face ca în procesul tehnologic lucrătorii din echipă să aibă specializări bine definite, prin îmbinarea tehnicilor inginereşti cu vocaţiile artistice şi cunoştinţele de teologie. Însă conştiinţa slujirii lui Dumnezeu prin cuvântul tipărit rămâne, în fond, aceeaşi ca în veacurile de început. Pentru că tipografii bisericeşti de astăzi au ca ocrotitori, ajutători şi împreună‑rugători în lucrarea lor pe sfinţii luminători ai neamului românesc prin carte sfântă şi slujire sfântă: Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul, Mitropoliţii Ţării Româneşti, Dosoftei şi Varlaam, Mitropoliţii Moldovei, Simion Ştefan şi Andrei Şaguna, Mitropoliţii Transilvaniei.