Sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu‑l mâhni în viaţa lui

Într-un citat celebru, Simone de Beauvoire notează, arătând mentalitatea omului contemporan în ceea ce privește bătrânii și bătrânețea: „Bătrânețea denunță eșecul întregii noastre civilizații. Omul întreg trebuie refăcut, toate relațiile dintre oameni trebuie recreate dacă vrem să fie acceptabilă condiția bătrânului. Un om nu ar trebui să se apropie de sfârșitul vieții sale cu mâinile goale și singur. Cultura, dacă nu ar fi alcătuită din cunoștințe serbede, dobândite o dată pentru totdeauna, apoi uitate, dacă ar fi practică și vie, dacă prin ea individul ar avea asupra mediului său o stăpânire care să se împlinească și să se reînnoiască de-a lungul anilor, la orice vârstă, ar fi un cetățean activ, util. Dacă el nu ar fi fost atomizat din copilărie, închis și izolat între alți atomi, dacă ar fi participat la o viață colectivă, la fel de prezentă și esențială precum propria sa viață, nu ar experimenta niciodată exilul. Nicăieri, niciodată, nu s-au realizat asemenea condiții” (Simone de Beauvoir, La Vieillesse, Gallimard, Paris, 2020, p. 742). Societatea modernă nu face decât să preia și să acutizeze sloganurile comerciale care încurajează „îmbătrânirea fără a părea bătrân” sau asigurarea prin orice mijloc a „tinereței fără bătrâ­nețe”, sigur cu referire doar la aspectul exterior, la trup, la modul cum arăți, cum te prezinți în societate, ascunzându-te în spatele unei măști, care oricum nu te reprezintă. Din aceeași perspectivă, nu putem trece peste punctul de vedere al mentalității mercantile, pur economice, caracteristice aceleiași socie­tăți de astăzi, care face tot felul de calcule despre poverile pe care vârst­nicii le pun asupra comunității așa-zis active. Bătrânul este considerat o povară deoarece nu mai îndeplinește un rol productiv în societate și îi solicită mai multă asistență decât poate oferi (cf. și Léon Cassiers, „Ethique et gérontopsychiatrie”, în: Ethica Clinica, 28 (2002), 4-9, p. 5). Întreaga societate se străduiește să-i învețe pe oameni cum să rămână tineri sau să „reîntinerească” și nu depune nici un efort pentru a-i învăța cum se îmbătrânește frumos și cum să valorifice autentic și această perioadă a vieții. Faptul acesta nu este, din păcate, ceva teoretic, ci o rea­litate concretă a modului în care sunt tratate persoanele în vârstă, cu implicații profunde și, fără nici o exagerare, catastrofale pentru întreaga societate: atât pentru gene­rația tânără, cât și pentru cei vârst­nici, cu atât mai mult cu cât, cel pu­țin în Europa, în nici o perioadă a istoriei nu a existat o populație mai îmbătrânită.

Așa cum accentua Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare, tezaur ce poartă în el tradiția vie, dar și iubirea milostivă, prin participarea lor la buna creș­tere a tinerilor” (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Prețuirea și ajutorarea vârstnicilor - expresii ale maturității spirituale și sociale în viața comunității”, în: Calendar creștin-ortodox 2023, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2023, p. 4).

Bătrânii, prin experiența și înțe­lep­ciunea lor, prin maturitatea și discernământul lor, nu doar că nu constituie o povară pentru societate, ci mai mult, ei sunt un real factor de echilibru, o garanție a conti­nui­tății, a dezvoltării creatoare a socie­tății fără a renunța la rădăcinile culturale și spirituale ale acesteia.

Sfânta Scriptură oferă o perspectivă mult mai profundă asupra importanței sociale a persoanelor vârstnice, perspectivă de care societatea contemporană s-a îndepărtat dureros de mult, arătând că persoanele în vârstă au un rol capital în realizarea țesăturii sociale, acestea fiind un liant binecuvântat pentru întărirea unei familii, dar și pentru comuniunea dintre familii diferite. Biblia nu idealizează nicidecum această perioadă a vârstei omului, însă oferă coordonatele sănătoase pentru valorificarea expe­rien­ței vârstnicilor și pentru integrarea lor deplină, armonioasă și firească, în cadrul general al socie­tății, fără o marginalizare a lor. Serioasa și dureroasa criză de astăzi a familiei are drept cauză și renun­țarea în modernitate la structura familiei tradiționale, din care făceau parte două sau chiar trei generații, în favoarea așa-numitei familii nucleice, atomizate, care cuprinde doar părinții și copiii, până la căsătoria acestora, frângându-se continuitatea armonioasă între generații prin ruperea acestora de generația sau generațiile anterioare, izolându-se reciproc. Marginalizarea tinerilor de către societate face ca ei să nu mai aibă respectul cuvenit față de cei mai vârstnici, ajungând ușor la lipsa de bună-cuviință și rușine. Respectul tinerilor față de bătrânii lor era un firesc al societății tradi­ționale, chiar literatura antică accentuând acest lucru în multe pagini: „Dar cea mai mare dintre toate bolile cele dintre oameni este nerușinarea (Euripide, Medeea, 471-472).

Coordonatele scripturistice asupra raportării corecte a societății la cei mai în vârstă este clară: „Îna­intea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău” (Levitic 19, 32). Vedem astfel că a avea respect față de cei vârstnici este același lucru cu a te închina lui Dumnezeu; a cinsti omul cărunt înseamnă, în cele din urmă, a-L cinsti pe Dumnezeu. Capitolul al treilea din Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, dă un adevărat cod de bună purtare, de dreaptă raportare la generațiile dinaintea noastră, la părinții și bunicii noștri, la modul în care trebuie să vie­țuiască generațiile diferite într-o familie și la ceea ce asigură simfonia familiei, în special, și a socie­tății, în general: „Fiilor, asculta­ţi-mă pe mine, tatăl, şi vă purtaţi aşa ca să vă mântuiţi, că Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cins­teşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cins­teşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, ca gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Ecclesiasticul 3, 1-16). Cuvântul biblic accentuează complementaritatea necesară între tinerețe și bătrânețe, cei doi, tânărul și vârst­nicul, trebuind să se susțină reciproc, fiecare având nevoie de celălalt. (Va urma)