„Stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce viaţa fiind căsătorit“

Adesea întâlnim în scrierile Sfinţilor Părinţi pasaje elogioase cu privire la alegerea fecioriei şi intrarea în monahism. Însă uneori găsim şi fragmente care consideră Taina Căsătoriei drept superioară celibatului.

Clement Alexandrinul este unul dintre puţini autori care cred că o persoană căsătorită poate oferi un exemplu duhovnicesc superior în anumite situaţii celor care aleg calea fecioriei. Vom detalia în cele ce urmează opinia sa în acest sens.

Căsătoria - adevărata bărbăţie

În scrierea sa intitulată Stromate, Clement Alexandrinul discută într-o serie de pasaje esenţiale diferite aspecte cu privire la Taina Cununiei. Preluând un termen din filozofia greacă, şi anume cel de gnostic (cuvântul provine din grecescul gnosis care înseamnă cunoaştere), Clement îl încreştinează şi îl oferă drept sinonim al creştinului înduhovnicit, avansat din punct de vedere spiritual. Ne-am aştepta ca una dintre caracteristicile acestei persoane creştine desăvârşite să fie alegerea căii fecioriei, atât de apreciată de numeroşi Sfinţi Părinţi ulteriori (Sfinţii Ciprian al Cartaginei şi Grigorie de Nyssa constituind exemple elocvente în acest sens), însă Clement Alexandrinul afirmă exact contrariul. "Cel care este cu adevărat bărbat nu îşi arată însuşirea sa de bărbat alegând viaţa singuratică, ci acela este cu adevărat bărbat, acela învinge pe bărbaţi, acela care, stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce viaţa fiind căsătorit, având copii şi purtând grijă de casă, acela care, odată cu grija de casă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu şi ştie să facă faţă tuturor încercărilor care îi vin de la copii, de la soţie, de la slugi şi de la bunurile materiale pe care le are. Pe cel care nu este căsătorit nu-l supără nici una dintre aceste încercări. Cel care se îngrijeşte numai de el însuşi este întrecut de cel care îi este inferior în ceea ce priveşte mântuirea, dar îi este superior în ceea ce priveşte treburile din viaţa cea de toate zilele, pentru că acesta reprezintă o imagine mică şi slabă a adevăratei pronii" (Stromate, VII: XII, 70:7-8, în: "Scrieri", vol. II, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 520). Fragmentul acesta prezintă o serie de idei interesante care merită analizate în amănunt, deoarece ele se vor repercuta asupra autorilor patristici ulteriori. În primul rând, din punctul de vedere al lui Clement, bărbăţia adevărată se arată în mijlocul grijilor produse de viaţa de familie, şi nu în viaţa singuratică. Însă aici este necesară o precizare esenţială. Stromatele sunt notate la începutul secolului al III-lea. Monahismul creştin încă nu cunoscuse o reală înflorire. Desigur, existau câţiva asceţi, care locuiau probabil în jurul unor aşezări creştine importante, dar nu putem vorbi încă de mănăstiri. Aşadar, Clement face aici o comparaţie între oamenii căsătoriţi împovăraţi de griji şi cei care alegeau să rămână celibatari. Acest celibat însă nu era petrecut în mijlocul oamenilor, ci în singurătate, aşa cum subliniază însuşi Clement. Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că autorul alexandrin afirmă cu tărie că un om căsătorit poate fi considerat superior unui reprezentant al proto-monahismului. Sunt însă motivele sale elocvente?

"Stăpân pe plăceri şi dureri"

Clement Alexandrinul rosteşte o frază esenţială în debutul fragmentului citat anterior: "stăpân pe plăceri şi pe dureri, şcreştinulţ îşi duce viaţa fiind căsătorit, având copii şi purtând grijă de casă". Această stăpânire a plăcerii şi durerii va fi dezvoltată extraordinar de Sfântul Maxim Mărturisitorul peste aproape patru secole. Tăria creştinului se măsoară astfel în respingerea plăcerii şi în acceptarea durerii din punctul de vedere al Sfântului Maxim, adică exact ceea ce susţine şi Clement, aici într-o fază incipientă. De ce, însă, ar fi mai pregătit creştinul căsătorit să fie stăpân pe plăcere şi durere în condiţiile în care monahii au dovedit în cursul secolelor foarte des o tărie care depăşeşte orice imaginaţie? Căsătoria, din punctul de vedere al lui Clement aduce cu sine o serie de griji dificile care întăresc curajul şi capacitatea de răbdare a capului de familie. Clement continuă, afirmând că creştinul căsătorit desăvârşit "odată cu grija de casă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu şi ştie să facă faţă tuturor încercărilor care îi vin de la copii, de la soţie, de la slugi şi de la bunurile materiale pe care le are". Iată două condiţii esenţiale care trebuie dezvoltate. Iubirea de Dumnezeu trebuie păstrată în ciuda tuturor nevoinţelor şi grijilor cu care ne confruntăm atunci când suntem căsătoriţi. Un creştin trebuie să aibă grijă de casa lui, adică să fie un om gospodar care să se preocupe de cele de trebuinţă familiei sale, să presteze în mod clar o muncă şi să se intereseze de aceste lucruri fără a face din dragostea de Dumnezeu un pretext pentru delăsarea sa. A doua condiţie esenţială este răbdarea încercărilor care pot avea patru surse: soţia, copiii, slugile şi bunurile materiale. Desăvârşirea se câştigă prin răbdarea suferinţei. Cine ne poate aduce o suferinţă mai mare decât cei apropiaţi? În altă ordine de idei, pentru întreţinerea familiei sunt necesare venituri şi diferite bunuri materiale a căror dispariţie sau lipsă poate fi resimţită serios de orice persoană matură, oricât de adâncă ar fi dragostea sa de Dumnezeu. Traiul în lume, într-o familie nu este deloc scutit de griji. Însă sunt acestea suficiente pentru a considera că un creştin căsătorit este superior monahului?

Superioritatea practică

Persoana care alege fecioria nu are parte de aceste încercări în viaţa monahală. Monahul a ales să se lepede de grijile lumeşti, să renunţe la căsătorie şi să nu posede nici un bun material. Clement Alexandrinul afirmă că fecioria pare superioară căsătoriei, dar, în esenţă, grijile şi suferinţele îndurate în familie pot modela creştinul într-un mod mult mai eficient, acordându-i o înţelepciune practică importantă. Însă, a sosit momentul să comparăm viziunea lui Clement cu istoria creştină ulterioară perioadei sale. Monahismul a devenit o forţă a Bisericii începând din secolul al IV-lea şi până în prezent. Ceea ce părea în primele secole doar o dorinţă mai aprigă de sfinţire prin asprimea ascezei a devenit o cale de mântuire clară. Ispitele demonilor, prin războiul nevăzut desfăşurat asupra monahilor, au egalat grijile şi suferinţele îndurate de oamenii căsătoriţi. Stăpânirea asupra plăcerii şi durerii a devenit arta esenţială a monahismului, care şi-a centrat scopul asupra împlinirii poruncii iubirii, prin renunţarea la putere (votul ascultării), bunuri lumeşti (votul sărăciei) şi grijile lumeşti (votul castităţii). Singurul lucru care trebuie păstrat cu sfinţenie după lecturarea acestui fragment din Clement Alexandrinul nu este nicidecum ideea că un creştin căsătorit este superior monahului, la fel cum după lecturarea tratatului Despre feciorie al Sfântului Grigorie de Nyssa nu trebuie să ne grăbim să susţinem inferioritatea căsătoriei în faţa celibatului. Acest fapt esenţial rezidă în asceza oarecum externă care trebuie îndurată cu răbdare de un creştin căsătorit şi care îl poate conduce la desăvârşire. Desăvârşirea este înţeleasă mult prea des în sensul descoperirilor minunate şi al harismelor. Reamintim că Sfântul Ioan Botezătorul nu a făcut nici o minune şi că Sfântul Antonie cel Mare era la nivelul unui cizmar (probabil chiar căsătorit) din Alexandria. Aşadar, ce trebuie să reţinem este că un creştin căsătorit trebuie să îndure cu răbdare mucenicia conjugală (grijile legate de bunuri, bolile copiilor, caracterul uneori îndoielnic al partenerului de viaţă etc.). Această mucenicie conjugală îl poate aduce în rândul sfinţilor importanţi care au dus o viaţă curată în pustie. În definitiv, mântuirea este câştigată de împlinirea poruncii iubirii, nu de feciorie sau cununie în sine...