Stupca, satul de pe portativul lui Porumbescu

În 2023, instituit prin lege drept „Anul Cultural Ciprian Porumbescu”, se împlinesc 170 de ani de la nașterea muzicianului și 140 de ani de la moartea sa. Și nimic nu poate fi mai nimerit pentru a readuce în memoria publică ceea ce Porumbescu a lăsat în cultura română decât o călătorie la Stupca, în locurile în care a trăit. De aici, de pe dealurile rotunjoare ce străjuiesc satul, provine fermentul muzicii sale nemuritoare.

Dacă însă nu cunoști traseul și drumurile dintre localitățile ce se înșiră de la Gura Humorului până la Suceava, călătoria la Stupca se poate dovedi una cu destule peripeții. Principala cale de acces către sat, cea care se desprinde din DN17, deși e semnalizată mai ceva ca o intrare pe autostradă, e complet impracticabilă. Când încă era funcțional, drumul străbătea pădurea „de la Lira”, cum îi spun localnicii, coborând prin codru parcă în adâncurile pă­mân­tului. Era imposibil să nu te îndră­gos­tești de calea aceea, ocrotită de arbori uriași, frumoasă și pe timp de vară, și în anotimpul rece. Dar s-a surpat în urmă cu trei ani și de atunci nimeni n-a mișcat un deget să-l refacă. Așa că cine vrea să ajungă la Stupca și să circule în condiții omenești trebuie să facă ocol prin Ilișești și de acolo dreapta spre sat. Avertizată din vreme, așa am procedat și eu, ­înaintând de la Gura Humorului până la Ilișești, iar de-acolo, peste dealuri, până în satul compozitorului.

E o zi dintre acelea cu amestec de frig și căldură, cum primăverile au obiceiul să statornicească adesea. Aerul e când blând, sub căldura sporită a amiezii, când asprit de toanele vântului ce nu-și găsește astâmpăr. Șoseaua urcă și coboară dealurile dinspre Ilișești spre Stupca, lăsându-ți răgaz să aduni în fotografia locului culorile unui timid început al timpului cald. „Vara, dealurile sunt pline de margarete. Unii turiști vin chiar când înfloresc, special să le vadă”, aveam să aflu de la Ileana Ciurlă, îngrijitoarea Casei Memoriale „Ciprian Porumbescu”. Culmile au o blândețe anume și cu imaginea asta aveam să mă întâlnesc, câteva minute mai încolo, și în satul muzicianului. Dealuri joase, rotunjoare, ca niște spinări de bunic, străjuiesc locul. Urci și cobori și simți că dimensiunea acestui spațiu e dată de jocul liniilor reliefului. Așezarea și-a diluat, firesc, contururile de odinioară. Casele și-au schimbat arhitectura. E un amestec pestriț de vechi, de nou și de kitsch-ul cu care e contaminat spațiul rural peste tot în România. Contemporane cu muzicianul mai sunt doar conacul boieresc în care funcționează Muzeul Memorial „Ciprian Porumbescu” și căsuța din fosta gospodărie a familiei sale, transformată în Casa Memorială „Ciprian Porumbescu”. La Stupca nu mai cântă o vioară, ca-n titlul popularei cărți a lui Constantin Ghiban, dar Balada lui Porumbescu se aude neîntrerupt din cele două case, ca o chemare din altă lume. Numai ajungând aici și ascultând-o înțelegi, de fapt, că Stupca nu e numai un spațiu geografic, ci e o stare pe care Porumbescu a așezat-o, irepetabil, pe portativ.

Conacul transformat în muzeu

În centrul satului, altădată perimetru al moșiei boierești, în fostul conac al lui Dimitrie cavaler de Costin, e amenajat, din 1971, Muzeul „Ciprian Porumbescu”, azi parte din structura Muzeului Bucovinei de la Suceava. Din 1984 lucrează aici singurul om care descuie și încuie muzeul - îngrijitoarea Ileana Buta. Clădirea, construită în secolul al 19-lea, ca și micul parc din jur, păstrează ceva din eleganța veacului din care vine. În interior e reconstituit parcursul biografic și artistic al compozitorului. O răceală pătrunzătoare persistă între zidurile groase, indiferent de sezon. În asemenea condiții, devoțiunea cu care Ileana Buta își face datoria e chiar un act de eroism. „E cumplit de frig, mai ales iarna”, spune femeia. „Dar stați să pun și Balada...”. Și, cumva, din albul imaculat al pereților, din spatele tablourilor Porumbeștilor țâșnesc, ca o vâlvătaie, acordurile „Baladei” pe care a compus-o cu trei ani înainte să moară. Trec prin odăi, pășesc prin viața lui Porumbescu, secondată de muzica asta care curge ca un șuvoi, uneori sfâșietor, alteori numai nostalgic. Portrete de familie, din perioada studiilor la Cernăuți și Viena ori a profesoratului la Brașov, imagini ale dascălilor ce i-au modelat destinul în muzică, partituri și compoziții, pianul, vioara și husa ce i-au aparținut lui Porumbescu, toate reconstruiesc, pentru fiecare vizitator în parte, scurta, dar atât de intens trăita viață a muzicianului.

Biserica satului și urmele lăsate de părintele Iraclie

Peste drum de conac, pe un dâmboc de pe care se văd casele până departe, spre salba de dealuri din jur, e Biserica „Sfântul Dumitru”, construită între anii 1887 şi 1889, în perioada păstoririi preotului Onofrei Mironovici (1852-1929). În biserica veche, de lemn, care a existat pe locul acesteia, a slujit 21 de ani părintele cărturar Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului. 21 de ani Stupca a însemnat acasă pentru Ciprian. Azi, toate mormintele Porumbeștilor sunt aliniate lângă altarul bisericii, în cimitirul pe care comunitatea îl îngrijește atât de frumos. „Părintele Iraclie a mai slujit la Stupca un an după moartea lui Ciprian. În 1884, a plecat la Frătăuții Noi, unde a slujit tot într-o biserică de lemn, până la sfârșitul vieții. Anul acesta, când s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui, s-a făcut slujbă de pomenire și aici, și la Frătăuții Noi, și la Putna, unde și-a făcut studiile”, pove­s­tește părintele Leonte Galeș. E paroh la Stupca din 1983, anul în care se împlineau 100 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu. „A fost un noroc de la Dumnezeu că am ajuns în locurile acestea, să slujesc atâția ani unde a fost părintele Iraclie, unde a trăit Ciprian Porumbescu. Cele mai frumoase și înălțătoare momente aici le-am trăit. Prima slujbă mai deosebită a fost cea de pomenire a lui Ciprian la 100 de ani de la moartea sa. Am slujit într-un sobor de 10 preoți, au fost coruri din toată țara, actorii care au jucat în filmul «Ciprian Porumbescu». Îmi aduc aminte că pe aleea aceasta care duce la morminte a venit actorul Vlad Rădescu, cel care a jucat în rolul lui Ciprian, cu un buchet de trandafiri și l-a depus la mormânt, în timp ce noi făceam prohodul”, povestește părintele Galeș.

Din vechea bisericuță de lemn în care a slujit părintele Iraclie azi mai există doar câteva mărturii. Una dintre cele mai prețioase este o Evanghelie cumpărată, conform unei însemnări făcute chiar de „Iraclie paroch”, la 1866. Pe această Evanghelie există și o mărtu­rie-do­­cument, inedită, pe care am avut norocul s-o citesc, prin amabilitatea părintelui Galeș. Este vorba despre o altă însemnare făcută de Iraclie Porumbescu, în 1876, în clipele imediat următoare trecerii la Domnul a soției sale, Emilia Porumbescu: „La anulu 1876, în 24 Iuliu, în diua de s. m. m. Charitina, la 8 oare și jumătate seara, a răpăusat iubita mea soțiiă Emilia născută Clodnițchi în vârsta ei de 50 de ani și 2 luni, de hidropică peptală (apă la plămâni, n.r.). Fieă-i partea ei raiul! Iraclie Parochu”.

Stupcanii mențin vie amintirea familiei Porumbescu

Centenarul morții lui Porumbescu a fost un moment pe care stupcanii nu l-au uitat, chiar dacă s-a petrecut în plin regim comunist. Filmul devenit celebru, despre viața compozitorului, realizat în 1973, în regia lui Gheorghe Vitanidis, care fusese turnat în cea mai mare parte la Stupca, la Ilișești și pe dealurile din jur, și în care mulți dintre săteni fuseseră figuranți, a fost proiectat atunci pe un ecran mare, la muzeu. Tot satul a fost să-l vadă. „Oamenii au un puternic sentiment de respect față de familia Porumbescu. Că ce ar fi însemnat Stupca fără Porumbești? An de an, în preajma lui 6 iunie noi facem prohodul lui Ciprian. Și-i am alături pe gospodari, pe gospodine, vin copiii de la școală, profesorii”, spune parohul Leonte Galeș.

Amintirea Porumbeștilor e vie, chiar dacă epoca în care au trăit pare atât de îndepărtată pentru cei de azi. Din 1954, satul Stupca a primit, din motive evidente, numele de Ciprian Porumbescu. Dar vechea denumire a rămas parte din mândria localnicilor. Ei au înțeles că Stupca lui Ciprian a înmagazinat vigoarea și frumusețea muzicii pe care acesta a compus-o. „Satul nostru se chema Stupca. «Cânta la Stupca o vioară...», n-ați auzit asta? Despre noi e vorba”.

Casa memorială

Mai la deal de biserică, într-o curte largă, azi plină de meri roditori, se afla, în anii păstoririi lui Iraclie Porumbescu, casa parohială. Acolo a trăit familia Porumbescu, acolo s-au stins câțiva dintre copii și mama lor. Acolo a murit și Ciprian. Din perimetrul fostei gospodării, a cărei imagine se regăsește într-o schiță în creion păstrată în muzeu, a mai rămas doar o anexă - o căsuță cu două odăi, dispusă într-o latură a curții, probabil folosită pentru a găti pe timp de vară. Aici, în mijlocul unei livezi de meri, s-a amenajat, tot în 1971, Casa Memorială „Ciprian Porumbescu”, ce recreează atmosfera intimă, familială, în care a crescut, a locuit și s-a stins compozitorul. Căsuța e cuceritoare prin simplitate și tihna pe care o transmite, prin atenția cu care e îngrijită, prin fermecătoarea dispunere a obiectelor la interior. Și aici, omul care încuie și descuie, care primește turiștii și care face ca totul să strălucească de curățenie e o săteancă, Ileana Ciurlă. De când s-a surpat drumul prin pădurea „de la Lira”, în urmă cu trei ani, numărul turiștilor s-a împuținat. Dar ea îi așteaptă și se îngrijește de căsuță, azi parte din Muzeul Bucovinei de la Suceava, ca de propria locuință. „Să veniți și la toamnă, să mâncați mere din grădina lui Ciprian”, m-a invitat la plecare. Și am promis că vin. Să simt mirosul livezii în pârg, să aud, printre meri, răvășitoarea „Baladă”, să-mi odihnesc privirile pe coclaurii îmblânziți de toamnă - asta poate fi o altă fațetă a poveștii satului de pe portativul lui Porumbescu.