Suferinţa, deşteptătorul conştiinţei

Luptăm până la epuizare împotriva suferinţei. Am transformat-o într-un inamic. Fiecare acţiune a noastră o raportăm la o scală a suferinţei, trecând prin sită doar cele care ne aduc mult doritul confort fizic şi psihic. Însă preţul este enorm, ajungându-se, pentru o clipă de "fericire", chiar la dependenţe nimicitoare. Până şi industria farmaceutică este aplecată mai mult spre latura analgezică decât spre cea vindecătoare - din cele aproximativ 15.000 de medicamente, majoritatea sunt calmante. Din păcate, exemple precum al martirilor sau al sfinţilor care cereau lui Dumnezeu să reziste suferinţei pentru păcatele lor sunt uitate sau considerate neactuale.

La cel mai mic semn al bolii ne înspăimântăm şi fugim spre raftul cu medicamente sau la farmacia din colţ. Nu contează ce şi de ce ne doare, un calmant mereu e soluţia cea mai la îndemână. Medicii, la rândul lor, se plâng că pacienţii îi vizitează pe ei ultimii şi, dacă se poate, chiar de pe targa salvării în miez de noapte, când de cele mai multe ori este prea târziu.

Angoasa aceasta are la bază relaţia omului cu boala şi suferinţa. Fie este indiferent şi resemnat, fie exagerează şi dramatizează. Este adevărat că sunt boli care nu îşi fac simţită prezenţa decât în faza terminală, dar sunt şi boli pe care le ducem cu stoicism toată viaţa. Tocmai aceste boli ne sunt date de Pronia Divină spre îndreptare, despătimire şi mântuire. Prin ele omul are şansa de a cunoaşte adevăratul sens al suferinţei şi al curăţirii de păcate şi patimi. Fiind boli care nu te omoară, ci le porţi cu tine până în mormânt, devin ceasul deşteptător al conştiinţei, al întoarcerii spre Hristos şi spre darurile tămăduitoare ale Bisericii Sale. Numai punând boala în legătură cu divinitatea putem trece mai uşor peste suferinţă, înţelegându-i astfel rolul de tămăduitoare a sufletului. Dar oare reuşim să ajungem la această cunoaştere?

"Vreau să scap de suferinţă"

"Dacă Dumnezeu nu ne-a dat bolile şi suferinţa, să ne rugăm totuşi lui Dumnezeu să le putem suporta, spune medicul psihiatru, prof. dr. Aurel Romila. Să nu ne îmbătăm cu soluţii false, impropriu cu alcool, toxice, medicamente prea multe. Dorinţa asta absolută "eu vreau să fiu fericit", "vreau să scap", "scapă-mă!", această exigenţă pe care o avem noi nu se poate întâmpla întotdeauna. Desigur că dacă este o cauză extirpabilă chirurgical, atunci avem norocul şi scăpăm. Trebuie să rămânem, aşa cum ne învaţă şi religia, stoici, şi nu înclinaţi spre plăceri, aşa cum se întâmplă astăzi. 95% din emisiunile televiziunilor sunt de distracţie, de plăcere. Acestea sunt ca să-ţi fure oarecum atenţia de la problematica pe care eventual o ai tu, însă asta nu te scapă de reumatism."

În privinţa trăirii propriu-zise a suferinţei, medicul psihiatru susţine că fiecare persoană, având o structură diferită, nu va avea o suferinţă identică. Prin urmare, sunt oameni care se lamentează foarte mult la suferinţă, deşi ea obiectiv poate să nu fie foarte importantă, în contrast cu alţi oameni care sunt rezervaţi, care se interiorizează şi se ascund. "Sigur că în ciuda acestei suferinţe ea nu este nici pentru acelaşi om la fel. De obicei se produce bineînţeles un fel de coexistenţă, de acomodare, chiar cu răul, şi atunci e uimitor să vezi pe cineva, să ştii în ce context e şi cum totuşi el se suportă. Pe când unii nu se suportă, şi dacă le spui diagnosticul nu admit, şi, Doamne fereşte!, se sinucid." Psihiatrul Aurel Romila mai spune că această ideologie a suferinţei duce la acomodare, la o nouă viaţă în care îşi face loc şi suferinţa, în aşa fel încât se ajunge la un fel de stoicism. "Totuşi, în ciuda acestei filosofii, e mai bine să nu ai suferinţă, aşa că să nu vă miraţi că în medicină, din vreo 15.000 de medicamente, grupul cel mai compact, cel mai mare şi cel mai deschis la noutăţi este cel contra durerilor, al suferinţelor. Se numeşte medicaţia antalgică. Prin urmare, oamenii cu suferinţă cronică sunt obişnuiţi cu pastilele şi chiar dacă le dau o linişte de 3-4 ore, tot contează acest lucru." Fiindcă această dependenţă atacă celelalte organe, trebuie luate numai la sfatul medicului.

Psihiatrul Aurel Romila, având în spate cei peste 50 de ani de experienţă, vorbeşte şi despre apropierea de Dumnezeu prin suferinţă. "Creştinismul a pus obiective superioare omului. Omul e legat de Dumnezeu, omul trebuie să sufere, să-şi ducă crucea. Creştinismul ne aduce argumente să putem suporta. Noi nu trăim în Rai, şi rar găseşti un om care să nu fie confruntat cu o suferinţă. Or, dacă el nu are această fibră morală, spirituală, de a se opune, ca şi concepţie, va suporta extrem de greu viaţa, şi asta va fi o cauză de sinucidere."

Nu lungimea, ci calitatea vieţii

Părintele Dorel Eugen Neagu, preot de caritate la Institutul Oncologic "Alexandru Trestioreanu", din Bucureşti, vede zi de zi oameni în suferinţă. Pentru aceştia, părintele săvârşeşte atât Taina Sfântului Maslu, cât şi celelalte Sfinte Taine şi ierurgii. Pe fiecare îi îndeamnă să treacă peste probleme prin credinţă, nădejde şi dragoste. "În slujbele bisericeşti îşi pot exercita virtuţile, mai ales credinţa din care se nasc nădejdea şi dragostea. Le spun că nu este niciodată greu şi târziu să-şi îndrepte dragostea faţă de aproapele. Explicându-le că Dumnezeu este doctorul sufletelor şi al trupurilor, încerc să-i fac să se mobilizeze, să creadă în faptul că Dumnezeu are putere asupra celor văzute şi nevăzute. Îi îndemn să nu cadă pradă deznădejdii, ci să înceapă o viaţă mai plină de dragoste, de bucurie împreună cu cei din familia lor şi cu cei din comunitatea Bisericii."

Suferinţa trebuie înţeleasă şi ca o luptă cu păcatele. De aceea părintele le explică bolnavilor că boala lor poate fi cauzată şi de păcatele pe care le au. Însă ca să nu deznădăjduiască, îi sfătuieşte să-şi îndrepte iubirea către alţii chiar acum, când ei au nevoie mai mult de iubire şi de ajutor. "Le recomand să trăiască o viaţă din ce în ce mai plină de bucurie, să fie normali în societate şi în Biserică." Printre bolnavii pe care i-a întâlnit părintele Dorel Eugen Neagu au fost şi oameni împăcaţi cu boala. "Aceştia sunt cei care în mod special vin şi se spovedesc şi mărturisesc că boala este o ispăşire a păcatelor, considerând că viaţa aceasta nu este decât un moment de tranzit spre viaţa veşnică. Ei se declară senini în faţa lui Dumnezeu şi a vieţii ce va urma. Sunt oameni împăcaţi cu suferinţa lor, pentru că Dumnezeu are un plan de mântuire cu fiecare."

"Primodial pentru ei şi pentru toţi credincioşii ar fi să vedem şi să înţelegem perspectiva vieţii veşnice şi a Învierii. Dacă nu credem în lucrul acesta, nu vom putea face nimic, noi trăim de la o zi la alta şi nu ne gândim la moarte, şi poate cu atât mai puţin la Înviere şi la viaţa veşnică. Dacă avem cu adevărat încredere şi credinţă în viaţa veşnică şi în Înviere toate lucrurile sunt mai uşor de trecut, pentru că înţelegem că viaţa noastră este o picătură într-un ocean. Nu atât lungimea vieţii contează, cât calitatea şi cum trăim noi viaţa în perspectiva dobândirii vieţii veşnice", conchide pr. Dorel Eugen Neagu.

Pacientul învaţă să se acomodeze cu boala

La Universitatea de Medicină şi Farmacie "Iuliu Haţieganu" din Cluj-Napoca, profesorul dr. Dan L. Dumitraşcu ţine un curs despre medicină psihosomatică. Acesta îi învaţă pe viitorii medici să trateze pacientul ca un tot unitar, adică atât boala fizică, cât şi boala psihică. "Sunt boli care nu reduc viaţa, dar strică foarte mult calitatea vieţii. Aici, medicii care au pregătire în psihosomatică au datoria să-i înveţe pe pacienţi cum să trăiască cu astfel de suferinţe, ce au de făcut. În primul rând trebuie să le dea explicaţii. Oamenii când au explicaţii acceptă mai uşor un rău. Dacă-l acceptă, deja ştiu să-l combată. Pentru asta este nevoie să facem o restructurare cognitivă, adică să cunoaştem cogniţiile, ceea ce cred pacienţii despre boală, şi apoi să încercăm să le recondiţionăm, să le restructurăm." În cazul bolilor care deranjează şi alarmează constant, medicul Dan Dumitraşcu îi dă ca exemplu bolnavului sistemul antifurt. "Pacientul primeşte mereu semnale fără să fie bolnav. E ca un mecanism antifurt care se declanşează şi când nu e hoţul. Aşa te obişnuieşti că acel antifurt sună şi în lipsa hoţului, pentru că nu este pus la punct. Ai dureri în muşchi, în burtă, la cap, te-ai lămurit ce-i cu ele, nu vei mai trăi cu frica în sân când mai apar acestea şi altă dată." Deci, medicina psihosomatică se bazează pe cunoaşterea a ceea ce crede pacientul că i-a provocat suferinţa, îi schimbă această cunoaştere, discutând cu el şi în funcţie de asta, medicul îi dă anumite modificări comportamentale. "De exemplu să facă mai multă mişcare, să evite anumite mâncăruri, schimbându-şi atitudinea şi comportamentul, adică să nu se expună unor situaţii care să declanşeze simptomele. Astfel pacientul învaţă să accepte boala şi să trăiască cu ea. Şi aici se intervine prin resemnare, dar mai sunt şi alte mecanisme, de exemplu tendinţa de relaxare, tendinţa de gândire la ceva plăcut", spune prof. dr. Dan L. Dumitraşcu.