„Suntem singurul neam creștin care înțelege ce se cântă la strană”

Profesorul dr. Vasile Vasile, în vârstă de 82 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuți bizantinologi din România. Unul dintre proiectele cercetărilor sale este românirea muzicii bizantine, adică apropierea de sensibilitatea sufletului românesc. O muncă imensă a depus pentru descoperirea manuscriselor muzicale românești, vechi de sute de ani, în sprijinul argumentării fenomenului de românire.

Domnule profesor, de unde v-a pornit drumul și cum păstrați peste timp chipurile mamei și tatălui? Care sunt valorile dobândite de la ei, cu care ați plecat la drum și pe care v-ați clădit personalitatea și caracterul, dar și cariera de mai târziu?

Mama era o femeie credincioasă. Și ne-a transmis și nouă, copiilor, puterea credinței ei. Pe la 13 ani eu aveam deja visul transformat în perspectivă: să mă duc la seminar. Părinții mei au făcut eforturi mari, că nu erau oameni avuți. Împrumutându-se, așa m-au ținut la școală! Trăiam din mulsul oii, din fasolea culeasă de pe câmp. Ei au fost țărani simpli, munceau la câmp, creșteau animale, iar tata făcea un soi de tâmplărie, de fapt făcea de toate. Ce aveau oamenii nevoie în sat el știa să facă, un fel de meșter al satului. Ce bucurie mare a fost pe ei când a venit tata cu rezultatele de la seminar, eu reușind al treilea din 600 de candidați, pe 30 de locuri. Dar a primit și o broșurică cu ce să se prezinte școlerul, de la saltea, palton, haine, ciorapi, pastă de dinți, o listă întreagă. Doamne, este cea mai dragă amintire pe care o am eu despre părinții mei. I-am prins odată discutând între ei, căci trebuiau două rânduri de haine, dar de unde, că ei nu aveau bani? Știi, în pod (vorbeau ei) avem niște mantale militare. Dar cum să faci asta?! Ei m-au pus și am scuturat nucul, era toamnă, și mama a fiert coaja de nuc și a băgat mantalele acolo. A ieșit un cafeniu de toată splendoarea. Eram cel mai elegant dintre elevi... Amândoi părinții mei au fost întotdeauna susțină­torii cauzei mele. Pentru ei era lucru foarte clar că eu voi deveni preot, însă în momentul în care am decis să nu merg mai departe pe Teologie, nu am avut reproșuri de la ei. Eu cred că mama, probabil că și tata ar fi devenit buni intelectuali. Eu am moștenit de la tata „Istoria Românilor” a lui Iorga. Omul citea Iorga! Spunea „Goete” (cu accent pe primul e și româniza), nu pronunța corect, dar știa filosofia lui Goethe! Deprinderile de a-ți face datoria de la ei le am! Știu că nu am voie să uit dragostea pentru cultură, pentru citit, pe care mi-a insuflat-o mama. De la care știu jumătate din vodevilurile lui Alecsandri, texte și muzică, învățate și cântate de ea oral, pe care le știa de la Școala practică utilitaristă.

Ce însemna pentru un copil de la țară posibilitatea de a merge la școală?

Seminarul a fost pentru mine cel care mi-a dat deschiderea mare. Între profesorii de la Neamț, eu am avut foști profesori universitari de la Cernăuți, fugăriți de acolo și oblojiți cumva aici, dar care ne-au inoculat adevărata valoare. Eu am citit la seminar Eminescu, Rebreanu sau Iorga, interziși atunci. Asta se întâmpla prin 1955, 1956. Proletcultism în regulă, în perioadă grea. Copil fiind, îmi aduc aminte la vremea asta panica mare când venea mașina neagră. După aceea mi-am dat seama că ei făceau treaba asta demonstrativ, nu o făceau greșind. Îmi aduc aminte de un profesor de limba germană. L-au arestat în clasă, deci vă dați seama ce voiau să demonstreze? Nu au așteptat să termine ora, ci au vrut să arate că uite ce se întâmplă dacă...

De ce nu v-ați făcut preot?

Mi-a scos necuratul în cale un securist. Eu aveam 17-18 ani. El mi-a propus să mă facă șef de internat la seminar la Neamț, o funcție nemaipomenită, cu condiția să-i mai spun câte ceva despre colegii mei. Nu aveam conștiința faptului că ăsta este un act de trădare, însă moral, conceptual înțelegeam că asta e. Am spus nu și acolo s-a rupt firul. Asta e un fel de explicație a acestui viraj care m-a costat enorm. Eu am făcut liceul timp de nouă ani! Pentru că seminarul nu era liceu, iar eu, ca să-mi fac un alt drum în viață, a trebuit să fac liceu și am muncit în paralel. Am fost contabil, am fost planificator, învățător, profesor, ba chiar mă dusesem și la mină mai târziu, dar am fost respins, că nu aveam toate datele necesare. Ce vreau să zic este că eram stigmatizat. După ce am terminat liceul, am ales la Iași un institut pedagogic de trei ani, în cadrul Facultății de Muzică. Și, nemul­țumit de rostul meu, sunt cel care a obținut aprobarea de la CC să facem diferențele la Conservator. După ce le-am obținut, m-am transferat la Cluj, la Conservator, și paralel am devenit și student la Filologie la Iași. Tot la Cluj am făcut și doctoratul. Eram și profesor. Și mereu trebuia să am grijă să dau examenele în așa fel încât în sesiunea de toamnă să rămân la un singur centru, că erau la distanță mare, iar sesiunile erau în același timp.

„Am scos 600 de manuscrise românești din Muntele Athos”

Când v-ați apucat efectiv de studiat muzică bizantină?

Cele trei volume premiate de Academia Română au pornit de la profesorul pe care l-am avut eu în seminar, care răscolea manu­scrisele. De la el am prins plăcerea descoperirii manuscriselor și m-am dus mult mai departe. Nu mi-a venit ușor, acum constatat că m-am avântat cam mult, căci în fond Athosul nu mi-era cunoscut, însă aveam o idee fixă, o slăbiciune a moldoveanului. Acolo am dat peste un protopsalt numit Nectarie, pe care îl consider cel mai mare protopsalt pe care l-a avut Ortodoxia în secolul trecut, descendent al școlii de la Huși! Puțină lume crede că la Huși a fost o foarte puternică școală de muzică bizantină. Urmându-i pașii, am scos 600 de manuscrise româ­nești din Muntele Athos. Am descoperit în Athos figuri ale Școlii de la Neamț, necunoscute de nimeni. Acesta este un traseu important al carierei mele, descoperirea de manuscrise românești cu muzică bizantină. Sunt în spațiul românesc și bănuiesc că și în spațiul balcanic, după socotelile mele, cel puțin 2.000 de manuscrise muzicale care nu sunt cunoscute. Noi nu avem la vremea asta un catalog, cum de exemplu este în zona literară. Poate reușesc să conving Academia să prindem un grant pentru a începe, pentru a face măcar o parte din aceste manuscrise. Am reușit la Iași cu părintele Florin Bucescu, Dumnezeu să-l ierte, să clasificăm cam jumătate din fondul de manuscrise din Moldova, dar trebuie bani pentru asta.

„Bietul Anton Pann nu a avut limbă să se exprime”

Ce a făcut practic Vasile Vasile pentru muzica bizantină în România? Cum ați românizat muzica bizantină?

În primul rând, nu îi spunem românizare, ci folosesc termenul lui Anton Pann, genial găsit. Pentru el „românire” însemnând apropiere de sensibilitatea românească. Puțină lume știe că suntem singurul neam creștin care înțe­lege ce se cântă la strană. Acum, când avem limba română. Au fost perioade când s-a cântat în slavonă sau greacă. Grecii de astăzi nu știu ce se cântă la strană. Nu știu textele. Ei află semnificația piesei prin melodie, nu prin text, căci este a patra limbă în spate. „Românirea” este un proces complex care începe cu manuscrisele din Banat, care erau în slavonă, dar erau texte românești. Haideți să luăm un exemplu: Duminica Floriilor. Mântuitorul a fost întâmpinat cu crengi de finic. Românii nu au avut finic. Nu l-au întâmpinat? Ba da, cu flori de salcie și răchită. Au găsit semnificația. Asta înseamnă românire! Alt exemplu: David este pictat la Voroneț cântând la cobză. E clar că David nu a cântat la cobză, dar ei au adaptat locului. David a cântat la chinor, care se pare că era un soi de harpă. Badea Ghiță care venea să vadă nu ar fi înțeles ce face ăla cu acea „furcă” sub braț, dar lui îi era comună cobza. Pe partea cealaltă, Adam este pictat la plug și Eva toarce în furcă și își leagănă copilul cu piciorul. Deci acesta este fenomenul de „românire”. Psaltirea în versuri este proces de românire. A lansat cineva și toată lumea s-a luat după el că modelul Psaltirii în versuri al lui Dosoftei este asemănător cu un model de psaltire a lui Kochanowski, un polonez. Dar versurile lui Kochanowski sunt de 11 picioare, ale lui Dosoftei sunt de șase. Și de unde șase picioare? Din colinde, din practica populară! Deci a considera că românirea ar însemna înlocuirea silabelor grecești cu cele românești este departe mult de sens. „Fecioara astăzi” este o creație a secolului al V-lea, în greacă are șase silabe, în română are patru silabe, căci accentele s-au mutat în funcție de ritmul și lungimea cuvintelor românești. Este și cazul Prohodului. Totul s-a adaptat pentru ca oamenii să înțeleagă. Din păcate, cântarea din nou grecește, în opinia mea, duce la înstrăinare, după 300 de ani de românire.

Când s-a încheiat procesul de românire?

Prin anii 50 ai secolului trecut, cu ghilotina. În momentul în care a apărut „Gramatica muzicii psaltice” a lui Nicolae Lungu, care a scos în afară cel puțin jumătate din elementele teoretice ale muzicii bizantine. Singura scuză pe care i-o pot acorda este că nu știa, așa cred. Departe de mine să îl descalific, însă după ce a scris „Gramatica muzicii psaltice”, a dat drumul la cântările uniformizate. Păi, de ce?! Cel din Etiopia cântă ce cânt eu aici? Și asta a încurajat această împărțire care este falsă la noi. Ardealul nu cântă muzică bizantină. Cunțanu este cel care a schilodit muzica. Un singur lucru cred că poate fi considerat avantaj. Dacă el nu nota muzica asta, se poate că ea încă se deprecia. Am încercat să găsesc eu explicații. El a declarat că a învățat de la un bătrân. Bun, și bătrânul ăla de unde știa? Că nu e ca la folclor. Cel care scria era un neamț, el punea pe ceteră ce cânta bătrânul. Să-mi fie iertat, atunci, dar tot parfumul ăsta românesc era distrus, căci neamțul nu simțea ca noi. Amintesc aici disputa pe care a avut-o bietul Muzicescu, gata să fie dat afară de la Conservator, că nu armonizează cum armonizează Occidentul. Pentru că el descoperise că aici armonia trebuie să aibă alte reguli, alte legi decât cele occidentale. Aici este o poveste foarte complexă, pentru că în ultimă instanță este foarte greu a stabili care sunt elementele care au concurat. Cert este un singur lucru, că oamenii și-au dorit să simtă românește. Ca dovadă, babele fără școală multă cântă Anton Pann, dar colegii mei de la Conservator nu cântă Anton Pann, ci fac istoria muzicii românești. Care muzică românească? Anton Pann nu intră în muzica românească?

Este un mare muzician de care colegii mei nu au auzit, Alexandru Podoleanu, care spune la un moment dat că noi cântăm coral, dar cântăm muzica noastră. Adică 30-40 de ani au lucrat protestanții și catolicii muzică pentru ortodocși. Vine Chiriac, vine Enescu, care știau asta, vine Paul Constantinescu și fac, să-i spunem, această conveniență, cântăm coral, dar muzica e a noastră, muzica tradi­țională, din străbuni.

Ce are specific muzica bizantină? Muzica psaltică e același lucru cu muzica bizantină?

Nu. Psaltică este notația. Psaltic s-a cântat „Bordeiaș, bordei, bordei”. Semnele sunt psaltice. Pentru că „Deșteaptă-te, române”, de exemplu, care apare în notația asta, nu e muzică bizantină. În primul rând, muzica bizantină are niște scări care însemnează modalitățile sintetice de exprimare. În general sunt opt glasuri, deși sunt mai multe, pentru că fiecare glas are variantele lui și astea sunt descoperiri ale unor psalți din timpul lui Anton Pann. Acesta a găsit o scară într-o melodie și cântă, iată, „Alunel”! Scara acestei melodii este folosită de Anton Pann în muzica bisericească. Nu găsim cântarea aceasta la greci sau alte ­neamuri.

În bisericile din România ce se cântă astăzi?

De toate, din păcate. Cel mai grav e că se cântă improvizat. E trist că au dispărut școlile de cântăreți. În timpul lui Anton Pann, școala de cântăreți dura patru ani, pentru că e de muncă imens. Sub 10% din muzica cântată la strană este scrisă pe note. Restul este confecționat de cântăreț. Pe un tipar, evident, pentru că acolo în Minei, în Octoih, eu am un model dat și trebuie să construiesc pe modelul respectiv, dar eu trebuie să știu modelul. Și cum nu se știe, în opinia mea, cântarea a degenerat foarte mult.

Distincția între muzica sacră și muzica de influență religioasă

Și ce-ar fi de făcut?

În primul rând, ar trebui să luăm niște gramatici și cea mai bună e a lui Anton Pann. Dacă aș putea, eu aș retipări textul lui original din 1845 și traducerea. Bietul Anton Pann nu a avut limbă ca să se poată exprima! El a creat cuvinte noi. El spune zăbavnic, grabnic (referindu-se la mișcările mai rapide sau mai rare). De aici ar trebui să pornim. Dacă mă mai ține Dumnezeu, am intenția să scriu măcar un studiu despre teologia cântării, pentru că așa cum pictura are o teologie, o erminie, și nimeni nu se apucă de pictat fără să citească erminiile, așa și cel care cântă muzică bisericească nu trebuie să se apuce de cântat dacă nu cunoaște teologia și semnificația din spate. Căci cân­tărețul de biserică, spune Feri­citul Augustin, cântă pentru credincios, nu pentru a-și etala talentul. Tot el spune că cine cântă, se roagă de două ori, cu condiția să adauge celui care se roagă un bob în plus de evlavie. Aproape că am plâns la Casa memorială „Anton Pann”, căci au făcut din el un lăutar și un fustangiu și nu este deloc așa.

Deci, trasate ferm niște jaloane, căci toată lumea știe câtă luptă a fost ca să se obțină limba română în biserică. Creștinismul românesc a început prin a fi latin. Au venit apoi influența grecească, cea slavonă, pe care puțină lume o pricepe. Oamenii aceștia nu acceptau limba română pentru că era foarte aproape de limba latină, care era limba catolicilor. Și acesta este motivul pentru care atâta vreme oamenii au fost nevoiți să stea ca „boii în biserică”, vorba lui Dosoftei. Și lupta a fost făcută pe bucățele, cărămidă cu cărămidă, și sunt unii astăzi care parcă vor să dărâme. Noi, dacă ștergem cu buretele 300 de ani și ne întoarcem cu textul românesc la melodia grecească, nu am făcut nimic. Muzica bizantină s-a ramificat atât de mult, încât în ­Athos, la vremea asta, se cântă, cred, în cel puțin 20 de feluri. Eu am acum o gramatică grecească din care nu înțeleg nimic, căci și ei s-au îndepărtat de rădăcini. Dar de ce să apelez la o gramatică grecească, când eu am un om care a gândit românește și a construit cuvinte românești pentru a crea și livra muzică românilor?

Și mai am o durere. Aud: spectacol de muzică sacră. Muzica sacră este cea care însoțește un act sacramental într-un ritual foarte clar. Cred că cea mai sacră scenă este Heruvicul, pe care nu îl poți duce din biserică la Casa de cultură. Heruvicul este grija cea lumească pe care să o lepădăm! Deci trebuie făcută distincția clară între muzică sacră și muzică de influență religioasă! Da, Ciprian Porumbescu face un „Tatăl nostru” care rivalizează cu al lui Anton Pann. E muzică religioasă, dar e romanță! Nu e „Tatăl nostru” cu substanță bizantină al lui Anton Pann. Nu purism, dar nici să ne rătăcim. Toate categoriile de muzică au niște reguli, iar dacă eu nu le respect, risc să manelizez.